„Glasul meu, ca un greier minuscul”

Ca un greier minuscul se simțea în întregime Christine, cînd a rămas văduvă la douăzeci și cinci de ani, după zece ani de căsătorie fericită. După ce soțul îi murise de ciumă, grija ei era cum să-și crească cei trei copii orfani și, mai ales, cum să scape de insistențele rudelor și prietenilor, care o sfătuiau, care mai îngăduitor, care mai imperativ, să se recăsătorească urgent, pentru a se așeza sub protecția unui bărbat. Pentru că nu se mai pomenise ca o femeie de condiția ei să trăiască singură, cu atît mai mult cu cît era responsabilă de viața celor din jurul său. În loc să se recăsătorească, Christine s-a devotat scrisului și a reușit să trăiască din asta și să-și întrețină familia.

Istoria se întîmpla în Franța, la finalul secolului al XIV-lea, iar tînăra cu glas micuț se numea Christine de Pizan. Se născuse la Veneția, dar, odată ajunsă în Franța, avea să-și îndrăgească noua lume și să scrie balade curtenești, cronici istorice, tratate despre virtuți și mai ales o utopie, intitulată Cartea cetății Doamnelor. Pentru că extrem de puține femei puteau să scrie la vremea aceea și încă și mai puține erau ascultate, Christine e furioasă că nu s-a născut bărbat și începe chiar de la consemnarea acestei furii. Utopia s-a bucurat de prima traducere în românește abia în 2015, la mai bine de șase secole de la apariție și, din cîte știu, este încă ignorată în studiile românești despre genul utopic.

Pentru că inteligența Christinei și justețea argumentelor ei nu pot fi negate, rețeaua masculină medievală o numește „femeie bărbată” și o acceptă astfel în marginile istoriei sale. Respectînd maniera gîndirii utopice a vremii, Christine își imaginează în carte că, alături de doamnele Rațiunea, Dreapta Judecată și Dreptatea, adună toate exemplele de virtute femeiască, fie ele istorice, religioase, mitologice, pentru a-i convinge pe bărbați că nu au decît de cîștigat dacă le permit femeilor să-și cultive și mintea, nu doar înfățișarea. Criticii nu întîrzie să o avertizeze: „O, nebunească trufie! Ia seama să nu ți se întîmple precum corbului care, fiindu-i lăudat glasul, a început să cînte mai tare ca de obicei, lăsînd astfel să-i scape îmbucătura pe care o ținea în cioc”. Christine nu se visează nici feministă avant-la-lettre (cum ar fi putut?!), nici nu vrea să inițieze vreo revoluție cu totul de negîndit în contextul acela, ci vrea să înțeleagă cum e cu putință ca bărbații să susțină că iubesc femeile cîtă vreme le consideră natură stricată, om imperfect, ființe fără suflet rațional și multe alte urîțenii care formau „adevăruri comune” profund filosofice în cultura vremii.

Mai devreme, prin secolul al V-lea î.Hr., tot o femeie cu glas minuscul vorbea în lumea bărbaților. Se numea Aspasia, se născuse în Milet, era filosoafă și oratoare. Neavînd norocul lui Socrate, de a avea un discipol care să-i consemneze lecțiile de filosofie, din glasul Aspasiei nu ni s-a mai păstrat mare lucru, dar iată ce spun alții despre ea: Socrate, personajul lui Platon, declară în Menexenos că ar fi învățat oratoria de la Aspasia, o ironie în care o face responsabilă de orațiile lui Pericle; comediograful Aristofan dă glas, în Acharnienii, bîrfelor din Atena că Aspasia avea prea multă influență asupra lui Pericle și că ea este adevărata responsabilă de războiul peloponesiac; Tucidide, în Istoria... pe care o dedică respectivului război, povestește că ea l-ar fi învățat pe Pericle să vorbească în public și că i-ar fi scris discursurile și orațiile care l-au făcut celebru, inclusiv cea reținută de textul său istoric; cel mai cunoscut biograf al lui Socrate, Xenofon, menționează de două ori cît de mult o prețuia Socrate, la fel cum anumiți discipoli ai lui Socrate precum Eschine și Antistene scriu dialoguri intitulate Aspasia, în care o numesc „femeia lui Socrate” și o prezintă ca pe o profesoară excepțională și o filosoafă influentă inclusiv în gîndirea maestrului.

După unele surse, ar fi fost soția lui Pericle, după alții iubita sau amanta. Cu mai multă certitudine se vorbește despre rolul Aspasiei de consilieră a lui Pericle, care o iubea foarte mult și, dac-ar fi să-i dăm crezare lui Plutarh, „o săruta afectuos” de cîte ori intra și ieșea din agora. Clasiciști contemporani susțin că Socrate și Aspasia s-ar fi întîlnit foarte tineri și ar fi avut o relație de lungă durată, nu doar romantică, dar și de formare intelectuală, în care învățăturile Aspasiei despre adevăr, eros, dreptate au influențat definitiv filosofia socratică (cf. Armand D’Angour, Socrates in Love, Bloomsbury, 2020).

Chiar cînd scriu aceste rînduri, femeilor din Afganistan li s-a interzis să vorbească în public printr-o „lege de promovare a virtuții și de prevenire a viciului”. Glasul lor, chiar și minuscul, abia se mai aude. În online mai circulă cîte-un cîntec al femeilor afgane din alte spații, „the flower will unfurl, revealing a spring of freedom („floarea se va deschide, aducînd la lumină primăvara libertății”), femei din alte spații avertizează că afganele au astăzi mai puține drepturi decît păsările cerului. Cu toate acestea, nimic nu se schimbă. În lumea pe care o împărțim, un grup uriaș de femei care s-au născut libere, într-o țară care le dădea drept de vot în 1919 (chiar dacă aveau să-l folosească abia în 1964, odată cu sistemul parlamentar), drept la educație în 1920, drepturi civile și politice din anii ’70, au fost iar reduse la tăcere totală.

Ce exemplifică situațiile istorice de mai sus? Există mai multe linii de abordare și interpretare: da, mai întîi sînt cei care, puși în fața lor, strigă în continuare „Invenții!”. I-am văzut, sînt mai vocali azi ca niciodată, glasul iraționalității lor are mai mulți decibeli decît orice voce pe care ai putea să le-o opui. Mai sînt cei care spun da, dar e doar istorie, astăzi lucrurile nu mai stau deloc așa. Pe aceia nu pot decît să-i invit să examineze exemplele în profunzime, să caute și altele asemenea lor și să vadă singuri ce fel de poveste se leagă din șirul acestor întîmplări și dacă nu cumva e o poveste despre repetiție, în loc să fie una despre evoluție.

Personal, mă înscriu în școala de gîndire sceptică, după care va mai trece multă apă pe toate rîurile mici și mari ale lumii pînă cînd glasul unor astfel de femei să fie auzit, înțeles, recunoscut. Pînă atunci însă, nu ne rămîne decît ca, indiferent de gen, să ne exersăm pe cît se poate glasul „ca un greier minuscul, care își agită aripioarele cît e ziua de lungă și țîrîie din răsputeri”, cum spunea Christine. La urma urmei, pînă și greierii alcătuiesc concerte impresionante cînd se adună mai mulți într-o seară caldă de vară.

Mihaela Ursa este profesoară de literatură comparată la Facultatea de Litere din Cluj. Cea mai recentă carte publicată: Indisciplina ficțiunii. Viața de după carte a literaturii, Editura Casa cărții de știință, 2022.