Mic cu mic se face mare

În cultura chineză, filosofia despre „puținătate” și „micime” a îmbrăcat de-a lungul timpului nenumărate sensuri și manifestări, care au cuprins mai toate domeniile de activitate. Conceptul de „mic” nu se referă doar la dimensiuni fizice, ci și la detalii, subtilități, eforturi discrete și cumulative sau la raportul de tip principal-secundar.

„Micimea” nu este percepută ca o limitare, iar mitologia chineză abundă în povești fascinante despre eroi de statură mică cu origini miraculoase, precum Nezha (zeul adolescent) sau Sun Wukong (regele maimuță), figuri emblematice care au ajuns să fie cunoscute și în cultura populară occidentală, datorită numeroaselor adaptări și jocuri în care apar portretizați. Pe lîngă aceștia, își fac loc și o seamă de povești cu eroi protectori, proveniți din rîndul oamenilor obișnuiți, dar care reușesc să se lupte cu forțe mult mai mari decît ei pentru a-și apăra semenii. Ajutați de obiecte magice sau nu, aceștia se remarcă prin determinare, curaj și perseverență. O poveste celebră îl aduce în prim-plan pe arcașul Houyi, trimis să scape lumea de vipia care se răsfrîngea pe Pămînt de la cei zece sori de pe cer. Nu de alta, dar secaseră toate rîurile, se zbiciseră toate culturile, iar oamenii nu mai aveau hrană. Houyi a izbutit să doboare nouă sori datorită iscusinței și determinării sale, dar și cu un pic de ajutor de la nevasta lui, Chang’e (devenită apoi zeița Lunii). L-a cruțat pe ultimul soare, poruncindu-i să slujească doar interesele oamenilor, altminteri va cunoaște și el puterea arcului său.

Astfel, în mitologia chineză, „micimea” este de multe ori asociată cu ideea că puterea reală nu stă în mărime, ci în forța interioară care poate răsturna orice ierarhie prestabilită. Această viziune nu este circumscrisă doar la mitologia chineză, ci este integrată și în fundamentul filosofiei chineze, care valorifică în mod simultan și ideea de „mic”, și pe cea de „mare”, ceea ce înseamnă că elemente aparent contrare nu se află în raport exclusiv, ci de complementaritate. În acest sens, principiul běnmò (rădăcină și ramuri) reflectă foarte bine această dinamică. În raportul běnmò, běn (rădăcina) desemnează esențialul, iar mò (ramuri) aspectele secundare. Deși mò depinde de běn pentru a exista, acesta din urmă se manifestă prin mò, cele două principii completîndu-se reciproc. Pe aceeași linie, filosofia daoistă subliniază rolul esențial al complementarității prin imagini precum golul roții sau al vasului, unde „lipsa” nu e doar un vid neînsemnat, ci acel ceva care permite mișcarea roții și utilizarea vasului.

Continuînd cu exemplele din filosofie, „micimea”, cînd are efect cumulativ, poate căpăta o forță transformatoare. Astfel, în capitolul „Pledoarie pentru învățătură”, Xunzi spune: „Dacă pămîntul se adună într-o colină, vîntul și ploaia de acolo se stîrnesc; dacă apa se adună într-un iaz, dragonii de acolo se ivesc. Dacă bunătatea se adună, devine virtute [...]. Așadar, fără să se adune pași mărunți, nu-i chip să fie străbătută o cale de o mie de li [unitate de măsură pentru distanță: 1 li = 500 de metri]. Fără să se adune picăturile de apă, nu-i chip să ia naștere fluviile și mările” (2004, 62-63), Prin aceste vorbe, scoate în evidență faptul că devenirea unui om în ființă morală nu se întîmplă decît după multe eforturi mici. Măreția nu se poate constitui fără aportul constant al lucrurilor mărunte și, aparent, neînsemnate, punînd accentul pe răbdare, disciplină și acumulare treptată.

Așijderea, în filosofia lui Zhuangzi, spontaneitatea nu este un act impulsiv, ci rezultatul acumulării acțiunilor mici și repetate. Un exemplu elocvent este cel al măcelarului Ding, care, după ani de practică, înțelege că în carne există „fluxuri” de forme ce trebuie urmate cu delicatețe atunci cînd o taie, fără sforțări și agresiuni. El știe că un cuțit bine ascuțit rămîne eficient vreme de ani de zile doar dacă respectă „modelele” naturale ale cărnii. Tot la fel cum carnea se schimbă de la un animal la altul, la fel și lumea din jur este într-o continuă mișcare, iar spontaneitatea presupune adaptarea la aceste schimbări prin antrenament constant, nu prin acceptarea pasivă a realității sau prin opoziție și forțare. Pașii mici și repetitivi ne ajută să ajungem la o cunoaștere interioară care permite ca acțiunile noastre, la fel ca în cazul măcelarului Ding, să se desfășoare în mod lin, fără efort, în acord cu fluxul natural al lucrurilor.

Principiul lui Xunzi, alături de spontaneitatea antrenată a lui Zhuangzi, își găsesc aplicabilitatea într-un domeniu în care detaliile devin definitorii: caligrafia. În cultura chineză, se spune că „scrisul reflectă caracterul omului” (zì rú qí rén), sugerînd că măiestria în caligrafie nu ține doar de tehnică, ci și de cultivarea interioară a celui care scrie. O anecdotă despre faimoșii caligrafi Wang Xizhi și Wang Xianzhi subliniază și mai bine această idee. Cînd fiul său, Wang Xianzhi, era copil, Wang Xizhi l-a pus să exerseze vreme îndelungată un singur caracter. După o vreme, copilul a mers să-l arate tatălui. Fără să spună nimic, acesta a adăugat o singură trăsătură, un punct, apoi l-a trimis la mama lui. Întrebînd-o dacă a scris frumos caracterul respectiv, mama i-a răspuns că doar punctul era fără cusur, de parcă fusese scris chiar de tatăl lui. Astfel, caligrafia demonstrează că desăvîrșirea caracterului și a artei se atinge prin practică răbdătoare, atenție la detalii și armonizarea disciplinată cu ritmul natural al lucrurilor.

Atenția la detalii este foarte bine exemplificată și de niște obiecte mici, dar pline de simbolistică și istorie: miniaturile, acele versiuni la scară mică ale unor obiecte, ființe sau scene, create pentru a reda originalul într-un format compact, avînd scop decorativ, ritualic sau de colecție, iar uneori de amuzament sau chiar erotic. Cu origini străvechi în tradiția spirituală chineză, miniaturile au evoluat de la figurine funerare la obiecte cotidiene – amulete, cărți, ilustrații, picturi sau caligrafie pe boabe de orez (care la origine erau folosite pentru a copia la examenele imperiale), cutiuțe, sticluțele de prizat tutun – întîlnite pe birourile cărturarilor, în casele nobililor sau în atelierul artiștilor și meșteșugarilor drept mostre de lucru. În timp, miniaturile au căpătat valențe estetice și decorative, devenind apanajul elitelor. Tehnicile, decorațiunile și materialele utilizate s-au adaptat constant, reflectînd un melanj pestriț de influențe culturale și religioase.

Miniaturile găsite în nenumărate morminte încă din Antichitate sînt explicate de Confucius, conform unui pasaj din Însemnări despre rituri (în capitolul Tan Gong), unde afirmă că cei morți trebuie tratați cu respect, chiar dacă nu mai sînt în viață, recunoscîndu-se totodată noul lor statut. Acest respect implică depunerea în morminte a unor obiecte simbolice, fără funcționalitatea sau finisajele celor din lumea viilor. Acestea sînt numite míngqì și subliniază că sînt destinate exclusiv simbolismului funerar, fără a implica risipă sau sacrificii, Confucius fiind mai curînd preocupat de cultivarea comportamentului moral al celor vii decît de lumea de dincolo.

Conform studiului lui Armin Selbitschka din 2015, miniaturile funerare care cuprindeau figurine antropomorfe, zoomorfe, dar și construcții de tipul grînarelor, sobelor, fîntînilor, funcționau atît ca substituții simbolice care înlocuiau persoanele absente și obiectele originale, cît și ca imitații teatrale ce recreau scene animate din viața cotidiană a defunctului, pentru a-și putea continua existența dincolo și pentru a-și putea asigura subzistența („Miniature Tomb Figurines and Models in Pre-imperial and Early Imperial China: Origins, Development, and Significance”, World Archeology, 47-1).

Dincolo de propensiunea chinezilor pentru viața de dincolo, miniaturile au îndeplinit și roluri din sfera hieratică. De pildă, miniaturile de inspirație budistă, precum statuetele votive, picturile pe mătase sau sticlă, amuletele, mini-altarele au avut un rol semnificativ în răspîndirea și reprezentarea vizuală a doctrinei și practicilor budiste. Pentru o religie care vedea lumea ca pe o rețea interconectată, unde orice lucru, oricît de mic, chiar și un fir de nisip, avea un rol bine definit în urzeala infinită a existenței, miniaturile erau mai mult decît simple obiecte de cult. Ele funcționau ca microcosmosuri spirituale, condensînd doctrine întregi și valori într-o formă accesibilă și portabilă, asigurînd perpetuarea legăturii spirituale oriunde, oricînd, chiar și departe de temple. În plus, materialele folosite aveau valoare simbolică, iar detaliile sculptate sau desenate puneau în evidență concepte și simboluri esențiale din budism, precum lotusul (simbolul purității și credinței), roata dharmei (reprezenta învățătura și ciclul vieții) și diverse mudre (gesturi simbolice).

Deși și-au schimbat în timp destinația, un aspect foarte interesant pe care l-au păstrat miniaturile de-a lungul timpului este modul în care reușesc să atragă atenția asupra a ceea ce Barthes numește studium în Camera lucida (1980): interesul intelectual și cultural provocat de elementele vizuale, simbolurile și contextul unei imagini. Studium implică o apreciere atentă a semnificațiilor culturale și estetice, invitînd privitorul la o examinare curioasă și reflexivă. De pildă, Koos de Yong, într-una din puținele lucrări dedicate miniaturilor chinezești, Small China. Early Chinese Miniatures, descrie la un moment dat o cutiuță de porțelan, cu diametrul de doar opt centimetri. Cele cîteva decorațiuni simbolice explicite dezvăluie scopul acestei cutiuțe – dar de nuntă –, dar necesită o analiză minuțioasă: bujorul duce cu gîndul la „feminitate, dragoste și afecțiune”, iar lotusul este simbol pentru credința budistă, dar și pentru dorința de a avea mulți copii (semințele sînt mai cu seamă cunoscute pentru aceste implicații); (2021, 206). Destinația pentru o ocazie specială, precum nunta, este decodată și de forma și materialul din care este confecționată, simboluri de armonie și rafinament.

În afară de scopurile lor ritualice, practice, artistice și estetice, miniaturile îndeplinesc și un rol esențial în conservarea istoriei și a memoriei colective, un aspect care rămîne relevant și în zilele noastre. Dezvoltarea rapidă a Chinei a adus cu sine planuri de urbanism ambițioase, care să permită adăpostirea unui număr tot mai mare de rezidenți. Or, asta a implicat demolări masive ale caselor tradiționale, ceea ce a generat atît nostalgie, cît și un sentiment de pierdere culturală în rîndul localnicilor. În acest context, o parte din artiștii chinezi au început să reproducă clădirile demolate sub forma unor replici în miniatură, realizate cu multă minuțiozitate. Aceste creații sînt adevărate arhive vizuale, surprinzînd nu doar detalii specifice arhitecturii tradiționale, ci mai ales elemente personalizate, configurate în funcție de stilul de viață și de preferințele fiecărei familii, chiar dacă de multe ori asta înseamnă să aducă în prim-plan elemente vechi, rupte, uzate. Ethos-ul artistic al miniaturilor de acest tip reflectă un angajament profund față de păstrarea memoriei culturale și promovarea unei estetici marginale. Artiștii consemnează un peisaj cultural aflat în pericol, transpunînd nostalgia într-o formă tangibilă, pentru a se păstra mai bine. Activitatea lor artistică poate fi urmărită pe rețelele de socializare chinezești, precum Xiaohongshu.

Miniaturile, la fel ca fotografiile, pot avea și ceea ce Barthes numea punctum, un element care „înțeapă” privitorul, generînd reacții emoționale intense sau momente profunde de reflecție, avînd o natură profund personală și subiectivă. Comentariile și reacțiile la filmulețele acestor artiști confirmă natura profund personală și subiectivă a experienței pe care aceste creații o iscă.

După cum am văzut în baleierea de față, în cultura chineză, conceptul de „mic” nu reprezintă o îngrădire, ci mai degrabă o forță, mai subtilă sau mai fățișă, menită să producă transformări esențiale. Conceptul este reflectat în toate sferele de activitate artistică și filosofică (unele, precum poezia sau pictura, nefiind incluse în articolul de față), unde detaliile și eforturile mici sînt văzute ca fundamentale pentru realizarea măreției. Exemplul miniaturilor, care sintetizează atît tradiții culturale, cît și istoria personală, ilustrează pe deplin cum lucrurile mici pot păstra memoria și esența unei culturi, devenind simboluri ale rezistenței și durabilității.

Paula (Pascaru) Teodorescu este traducător și lector universitar dr. la Secția de Limba Chineză a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.