Mititei, atomi, genii

Percepția micimii și a relativității dimensiunilor (mari sau mici) e primul sentiment care îl copleșește pe orice Homo sapiens capabil să privească în sus, spre bolta cerească, sau în jos, spre lume și spre grăuntele de praf. „Căci, pînă la urmă, ce este omul în natură? Un nimic în raport cu infinitul, un tot în raport cu nimicul, așezat la mijloc, între nimic și tot” (Pascal, Cugetări).

Cînd nu trimite la nimicnicie, „mic” poate avea o aură de noblețe. Imaginarul cultural reabilitează și glorifică adesea micimea, de la „David și Goliath” la „buturuga mică răstoarnă carul mare”, iar lumea e plină de personaje „mici la stat, mari la sfat”: Napoleon, Mussolini, Stalin, Lenin, Gandhi, Beethoven, Mahler, Mozart, Stravinsky, Elton John, Bob Dylan, Steven Spielberg, Martin Scorsese, Freud, Newton, Kant, Wittgenstein, Maradona, Pelé sînt doar cîteva exemple, care pot lăsa falsa impresie că „înalta societate” e alcătuită preponderent din pitici.

„Mic” e, bineînțeles, relativ. Dar cu adevărat mic, mic în mod absolut e primul „grad de mărime” al trecerii de la nimic la ceva. „Mic” descrie particula elementară, întîiul atom al creației, prima ipostază a unei materializări, detaliul oricărui întreg. „Mic” face astfel parte din economia începuturilor, căci începutul e, îndeobște, mic (și la fel, uneori, sfîrșitul). Dacă acumularea, creșterea e, în general, de la mic la mare, în tehnologie, progresul pare să se petreacă în sens invers: un calculator, odinioară „cît un dulap”, încape acum într-o palmă.

„Mic” e și apanajul lucrurilor prețioase – diamante, giuvaere, mărfuri rare – și al esențelor, prin definiție, restrînse, concentrate, neînsemnate cantitativ. Sîmburele, miezul, „ideea centrală” sînt punctuale și excelează prin capacitatea de iradiere, nu prin extensiune: se spune că o singură faptă bună poate salva întreaga lume, dar și că o picătură de otravă poate răpune un elefant. „Cel ce este credincios în foarte puțin și în mult este credincios; și cel ce e nedrept în foarte puțin și în mult este nedrept” (Luca 16.10).

Printre decăderile micimii amintim, în plan estetic, subdimensionarea, un instrument predilect al kitsch-ului, cu avatarurile ei clasice: bibelouri, miniaturi, diminutive și alte distorsionări prin inutilă, excesivă micșorare. „Mariță, guriță, Ionițică, cruciuliță, garofiță, piciorușe, versulețe – pentru Dumnezeu! Ce limbă este aceasta? Ce forme de copii nevîrstnici? Ce lingușire bizantină? Cu asemenea terminațiuni linse și corupte are să se producă energia, intensitatea, vigoarea impresiunii poetice?” – se revolta Titu Maiorescu împotriva abuzului de diminutive (Critice, „Poezia română. Cercetare critică“). În plan etic, acest tip de distorsionare ia chipul „micșorărilor” injuste, precum minimalizarea, bagatelizarea, subevaluarea sau luarea în derizoriu.

Închid, în ton cu titlul Dosarului de săptămîna aceasta, în cheie minoră. Nu pot să nu evoc o încarnare măruntă, dar foarte apreciată prin partea locului a lui „mic”: mititelul. Dar să revenim la lucrurile serioase și să citim Dosarul de față.