Negru bombon şi roz ȋntunecat. Despre optimism şi speranţă

Înrudite şi, pe alocuri, indiscernabile, optimismul şi speranţa au totuşi naturi fundamental diferite. Ambele au intricată o săgeată a timpului, ambele ȋmpung cu vîrful lor invizibil pe viitor. Sînt atitudini psihologice şi spirituale complexe şi ambele proclamă victoria binelui ȋn orizonturi temporale care pot depăşi uneori o viaţă de om.

Optimismul

Aş spune că optimismul e o atitudine religioasă, dar lipsită de orizont metafizic. O viziune secularizată, dacă doriţi. Optimistul crede că, ȋn final, totul va fi bine, chiar dacă e conştient de obstacolele şi greutăţile de la fiecare pas. El ştie, dogmatic şi inflexibil ca orice credincios, că la final, lucrurile se vor re-lega (re-ligare?) ȋntr-o stare dezirabilă, deşi pare să ignore că tocmai structura acestei stări dezirabile (cea mai bună dintre lumile posibile?) este ȋn mod fundamental o contrarealitate şi merge ȋmpotriva a ceea ce ştim, şi nu azi, de ieri, despre real. Aceasta este atitudinea ridiculizată pe bună dreptate de Voltaire ȋn Candid sau optimismul. Într-adevăr, dintr-un anumit punct de vedere, optimistul nu poate fi decît candid. El nu este, totuşi, un imbecil, cel puţin nu din punctul de vedere al speciei. În optimist vorbeşte o ȋnţelepciune atemporală, o soluţie evolutivă complexă, din care se ȋntrevede acelaşi vechi tîrg, ubicuu ȋn lumea vie: autoȋnşelare ȋn schimbul supravieţuirii şi prosperităţii. Nu e doar o intuiţie, numeroase studii arată că optimiştii se descurcă mai bine ȋn viaţă: sînt mai adaptaţi şi mai rezistenţi, mai performanţi social şi profesional, mai sănătoşi şi mai apţi să facă faţă problemelor. Desigur, există o lipsă de nobleţe ȋn acest fond optimist, o lipsă a sentimentului tragic pe care naturile mai melancolice o vor asocia imediat cu kitsch-ul. Optimistul este, desigur, excedat uneori de absurdul şi incongruenţele tragice ale vieţii pentru care nu are, totuşi, organ. Strivit de soarta care te poate pulveriza ȋn mii de feluri, el horcăie ȋn final Iʼm OK, donʼt worry about me, arătînd semnul victoriei de sub un munte de moloz. 

Deşi provine din acelaşi disconfort fundamental ȋn faţa existenţei care generează atît cultura tragică a Antichităţii, cît şi cultura creştină a speranţei, optimismul rămîne o atitudine funciarmente modernă, adică seculară, raţionalistă şi bazată pe acceptarea profundă a existenţei. Avem, desigur, optimism şi optimişti şi ȋn vremurile premoderne, dar ei nu pot accede ȋncă la altitudinea unui cadru cultural cuprinzător şi de cursă lungă. Mai trebuie spus şi că, ȋn miezul optimismului modern, există două filoane care, deşi se contrazic, reuşesc să coabiteze, chiar dacă ȋntr-o tensiune in(de)finită. Filonul realist, cvasidepresiv şi lipsit de speranţă, consideră că realitatea va rămîne fundamental aceeaşi (asta e vestea rea), dar că, ȋn sine, fiecare moment poate fi stors, prin atitudinea corectă, de ceva pozitivitate (asta e vestea bună). Lucrurile vor fi mereu la fel, dar există mereu şi inconturnabil bine ȋn fiecare instanţă particulară a realităţii. Celălalt filon este cel progresist, cel care consideră dogmatic, deşi se doreşte raţional, că asperităţile şi negativul vor putea fi supuse, fie printr-o schimbare bruscă şi radicală care va instaura o nouă realitate (utopismul revoluţionar), fie prin cucerirea lentă, dar irepresibilă a asperităţilor. Optimismului modern ȋi lipseşte fiorul tragic, la fel cum ȋi lipseşte cel metafizic. Nu există un dincolo, nici un eveniment metafizic radical nu va tulbura curgerea inexorabilă a timpului şi nici nu va contesta legităţile naturii. Utopismul mută periculos elementul religios din sînul unor sisteme care-l gestionează prin mecanisme imunitare obţinute prin selecţie culturală (şi naturală) ȋn interiorul unei credinţe iraţionale ȋn raţiune şi ȋn capacitatea umană de a produce alteritatea radicală. Revoluţia devine o vreme dublul simetric al adventus-ului, al evenimentului vertical, al alterităţii absolute. De aceea, utopiile, de la Lenin la Lennon, iau pe de o parte din impetusul religios forţa dezlănţuită care nu se ȋmpiedică ȋn structurile gri ale realităţii, iar pe de altă parte dispreţul faţă de cotidian şi rutină pe care-l aduc mereu ȋn istorie noii prozeliţi. Nu degeaba spunea Vargas Llosa, ȋntr-o convorbire cu Gabriel Liiceanu, că ȋncercarea de a trece utopia ȋn istorie este una dintre căile fundamentale ale răului.

Speranţa

În ciuda cîtorva ocurenţe literare din Antichitatea păgînă, speranţa este o invenţie a marilor monoteisme.

Ea diferă ȋn mod substanţial de optimism, ȋn primul rînd prin aceea că este mai largă şi are un raport dialectic mai complicat cu răul. Speranţa, spre deosebire de optimism, poate prelua răul care nu poate fi tradus ȋn bine, răul fără rest. Optimismul este infatuat, speranţa este tragică, disperată şi umilă. Ea acceptă că există rău ce nu poate fi supus de nici o schemă raţională. Deţinuţii lui Şalamov nu mai speră nimic, la fel musulmanii lagărelor de exterminare. Dincolo de opacitatea compactă a răului nu se ȋntrevede nici o cale prin care binele să se strecoare. În lagărul nazist, la fel ca ȋn Kolȋma, nu mai există speranţă („iluzoriul şi greutatea speranţei...“), există doar mecanicitatea umilitoare a unor organisme aruncate ȋn afara istoriei, culturii, umanităţii. În treacăt, să spunem că speranţa este una dintre funcţiile fundamentale ale artei. O artă optimistă este, ȋn sine, o formă deplorabilă de kitsch. Astfel, celebra ȋntrebare a lui Adorno privind rostul poeziei după Auschwitz nu-şi are rostul. Abia atunci poezia ȋşi are rostul, ȋn mijlocul hăului şi răului nesfîrşit. Arta devine artă totală abia atunci cînd se ȋmbibă cu sînge, cu lichidele corporale ale victimei ȋn descompunere, ca ȋn cazul poetului Miklós Radnóti, găsit aruncat ȋntr-o groapă comună, cu carnetul de versuri la piept. Speranţa ȋmbracă două forme: una ontologică, existenţială, care susţine că există ȋn om ceva ce nu poate fi supus, ceva ce va scăpa oricărei inginerii sociale sau catastrofe istorice, aşa cum pretinde Winston, ȋn 1984. A doua, forma specific creştină, pretinde că alteritatea este metafizică, intervenţie brutală şi mîntuitoare ȋn istorie.

Prezentul

Nu ȋntîmplător optimismul e un afect modern şi doar modernitatea putea construi o cultură raţionalistă a optimismului (cealaltă faţă a unei culturi optimiste a raţiunii). Optimismul este, ȋnainte de toate, individual(ist). E o afacere a sinelui cu sine. Se poate păstra optimismul ȋn mijlocul furtunilor, iar ȋn jurul lui se poate construi un mod de a fi chiar ȋn absenţa speranţei. Speranţa este ȋn mod fundamental comunitară. Nu poţi spera nimic pentru sine fără a spera totodată pentru ceilalţi. Drumul speranţei este ȋntotdeauna un drum către comunitate, exact ca ȋn romanul lui Cormac McCarthy. Comunitatea care ȋşi aruncă ȋn exterior ereticii (ȋi ex-comunică), fie că vorbim de cea religioasă sau de cea ideologică, nu ȋi lasă pesimişti, ci lipsiţi de speranţă. Astfel, marile ideologii ale secolului XX au produs pentru prima dată comunităţi ale celor lipsiţi de speranţa care, după cum ştim de la Şalamov, Ghinzburg, Levi şi alţii, nu sînt niciodată cu adevărat comunităţi. Nu există ţară pentru cei ce au fost aruncaţi vreodată ȋn afara omenirii, iar clipele petrecute ȋn afara speranţei (deci a umanităţii) nu se pot uita, devin parte a structurii musculare, neuronale şi hormonale a exclusului. I-am ȋntrebat pe cei cu care am vorbit dacă a existat vreo zi ȋn viaţa lor ȋn care să nu se gîndească la lagăr, mărturiseşte Şalamov. Nu. Nici una.

Ideologiile totalitare sînt ultima ȋncercare de a ţine ȋntr-un singur loc umanitatea printr-un mix de tehnică şi naraţiune specific tuturor sistemelor de putere. Eşecul ei marchează sfîrşitul modernităţii. Postmodernitatea, ȋn special postmodernitatea tehnologică, schimbă fundamental atît speranţa, cît şi optimismul prin aceea că modifică decisiv producţia de naraţiuni, structura spaţiului social, structura comunităţilor şi percepţia timpului. Atît speranţa, cît şi optimismul depind de un anumit mod de a organiza timpul, ȋnfăşurîndu-l ȋntr-o crustă narativă cu putere organizatoare atît pentru individ, cît şi pentru comunitate. Azi, ȋn inima postmodernităţii, orice eveniment este preluat instantaneu ȋntr-o pletoră de reţele, fiind integrat simultan ȋn numeroase naraţiuni concurente, jocuri sociale, intricări politice. Intenţia autorilor/actorilor şi versiunea lor asupra semnificaţiei evenimentelor devine minusculă, insesizabilă şi prin nimic specială. Şi, ȋntrucît metafizica a fost mereu o chestiune socială, totul se petrece pe fondul unui nihilism de fond, subȋnţeles şi inexpugnabil. Hiperspaţiul postmodern cu un miliard de feţe este la fel de mult consumerist, voios şi hedonist pe cît este nevrotic, marginalizat şi schizoid. Este la fel de mult spaţiul prosperităţii, cît şi al pauperităţii, spaţiul globalist-fluid al identităţilor, dar şi al fascismelor hiperreale. Într-o astfel de lume, optimismul şi speranţa devin strategii locale, fie ale indivizilor ȋncurajaţi finalmente să viseze ȋn afara istoriei, fie al comunităţilor neotribale, cel mai adesea resentimentare şi dogmatice.

La final, voi observa că, ȋn plan politic, diversitatea ireductibilă a lumii (devenită acum, la capătul ontologiei, o diversitate cu adevărat ontologică) reclamă mai mult decît niciodată o soluţie democratică. Dar, de asemenea, niciodată nu a fost mai evident că, lăsate strict ȋn logica mecanismelor lor, democraţiile au tendinţa să devină iliberale şi chiar antiliberale. Pare că nu putem salva democraţia noastră optimistă decît acţionînd neliberal asupra ei.

Doru Căstăian este profesor de filosofie și științe socio-umane, publicist, traducător.