Obiecte mici cu memorie mare

Cîndva voi scrie și un tratat solid cu titlul De commoditatibus microchiporum et nanobotarum in recentiore oeconomia vel De assiduo conflictu hominis cum eo ipso – un tratat cu prefață, postfață și indice de nume, din care să nu lipsească nici numele intens vehiculat în zilele de psihoză colectivă pe care tocmai le traversăm. Pînă una-alta, însă, vreau să mă aplec asupra unor obiecte mici care nu impresionează prin capacitatea de stocare sau de prelucrare a informației brute – indistinctă, deci înșelătoare –, ci prin calitatea acelei informații – umană, vibrantă, vie. Această memorie nu se măsoară în terrabiți, ci în minuscule, dar mirabile tresăriri de conștiință, care, culmea, necesită același impuls electromagnetic pentru a fi declanșate în cortex, cît necesită și un filmuleț de maximum 15 secunde pentru a fi partajat pe rețea. E doar o chestie de clic(k). (Acum treisprezece ani scriam, într-un articol din Dilema veche, că noul „Attila nu va mai fi un rege hun, ci o corporaţie chineză din domeniul hi-tech”, dar pe atunci doar intuiam dinspre ce zonă va veni recăderea în barbarie, nu știam exact și cum se va întîmpla asta.)

Obiectele despre care vreau să scriu azi nu se deosebesc, prin mărime și formă, de celelalte din proximitatea lor, cu care fac masă comună. Sînt rînduite la fel, au același regim de înălțime, calci peste ele așa cum ai călca peste orice altă piatră din caldarîm. Sînt așa-numitele Stolpersteine, „pietre de poticnire”, cum a fost tradus la noi termenul german, cînd a fost instalată pentru prima dată o astfel de piatră la Timișoara. Pe cele mai multe le găsești la Berlin, unde se și confundă perfect cu orice altă piatră cubică, dar prima a fost instalată la Köln, în 1996, iar de atunci zeci de orașe din aproape toate țările Europei au instalat astfel de pietre, ca piedică în calea uitării... Holocaustului. Pentru piciorul grăbit, ele nu constituie o provocare reală. Doar cu privirea te împiedici de ele, dacă și numai dacă placheta de bronz fixată pe cubul de piatră îți scapără în ochi într-un moment atît de prielnic încît să te înduplece. Atunci adaști, te apleci și citești: „Aici locuia”... apoi un nume, o dată a nașterii, o dată a morții – sau un semn al incertitudinii legat de această dată –, o cauză a morții. Cum zice chiar Gunter Demnig, artistul german care a inițiat proiectul: „Ein Stein. Ein Name. Ein Mensch” („O piatră. Un nume. Un om“).

Cu alte cuvinte, informație seacă, zgîrcită, minimalistă. Nici tu, trecătorule, n-ai avea timp să citești mai mult, nici placheta n-ar putea reproduce pe suprafața ei limitată un întreg roman. E tot un „short” de maximum 15 secunde, ca pe rețea, însă fără hashtag... Se întîmplă, totuși, să trăiești în Europa, vizitezi marile orașe an după an, ca turist, sau mai pleci la muncă, mai beneficiezi de o bursă, mai mergi în vizită la o rudă din diaspora. Oricum ar fi, pietrele de poticnire îți răsar în drum la Budapesta și la Bordeaux, la Torino și la Haga, la Londra și la Helsinki, la Brescia și la Dublin, la Salonic și la Oslo, la Praga și la Madrid, la Vilnius și în Luxemburg, în sute de orașe din Germania. Mai devreme sau mai tîrziu, aceste informații vor fuziona într-un discurs, iar puterea argumentului logic – în fața căruia, într-o societate normală, nebîntuită de revizionisme de orice fel, ar trebui să se încline orice ființă rațională – rezidă tocmai în discursivitatea sa: argumentul intră într-o demonstrație amplă, cu cap și coadă, este pars pro toto, o parte infimă dintr-un adevăr istoric cutremurător. Trebuie să ai un suflet groaznic de chircit în propria neputință ca să negi așa ceva. Nu trebuie să fi fost acolo – cum îți scot ochii negaționiștii – ca să realizezi grozăvia. E de ajuns să gîndești.

Ca parte dintr-un întreg mult mai mare, memoria poate lua oricînd forme discrete, nețipătoare. Desigur, sînt utili și coloșii de marmură, pentru că în jurul lor se pot derula impresionantele ritualuri ale memoriei – depuneri de jerbe, cuvinte mari, alămuri triste, cocarde vesele, costume scrobite etc. –, însă tocmai din cauza disproporției dintre grandoarea lor artistic-arhitectonică și calitatea îndoielnică a oficialilor pe care îi aglutinează în jur, ansamblurile monumentale pot provoca reacții adverse, de la disconfort optic pînă la indiferentism civic sau, mai rău, pot cădea pradă vandalizării, atunci cînd reacția adversă se radicalizează ideologic. Prin urmare, e greu la vale cu boii mari.

Pentru omul de rînd, gestionarea mentală a adevărurilor mari, înfricoșătoare, e dificilă. Replierea în superstiție sau în ignoranță e ca și reflexă. S-a întîmplat deja în preistorie, se întîmplă și azi: frica față de orice este potențată de frica față de frică. O amuletă ar ajuta, nu-i așa? Ce să fie? Dacă pui tu un colț de lup, pun și eu o pană de șoim. Dacă-mi vii cu o lăbuță de iepure, vin și eu cu o gheară de vultur. Să fie, în tot cazul, ceva mic, parte din ceva mai mare, căci în economia magică răul cu rău se ține departe – răul cel mare cu răul cel mic, des-părțit din întreg, deci făcut inofensiv. Însă amuleta are mereu un hashtag: să nu-ți fie #dedeochi, #deblesteme, #devrăji, #depiazărea, #deimpotență, #deinfertilitate etc. E uimitor ce funcție uriașă, aproape excedentară, poate avea un obiect atît de mic și portabil. La fel e și cu memoria. Tendința industriei IT de a îngrămădi cît mai multă memorie într-un mediu de stocare miniaturizat nu face decît să emuleze un dat natural, cortexul uman fiind încă – dar pentru cît timp? – cea mai densă rețea neuronală cu putință. Cu alte cuvinte, această tendință este legitimă economic și acceptabilă etic, cel puțin pînă la un punct, în care apare întrebarea: ce faci cu acel obiect mic cu memorie spectaculoasă?

Pînă nu demult, pentru a-și aduce aminte de anumite obligații mai puțin rutiniere, omul își făcea un nod la batistă, încrusta în grindă, însemna în palmă – nu era nevoit să-și lege o ghiulea de picior. În ziua de azi, astfel de sarcini au fost delegate către telefonul mobil, iar omul nici nu-și dă seama că umblă cu ghiuleaua în mînă, pentru că, în loc să caute semnele puse de el acolo, se lasă copleșit de semnele partajate de alții, mai ales de semnele mici, scurte, penetrante. Tentația de a deveni părtaș la ceva, oricît de becisnic ar fi acel ceva, e asimetric de mare față de cît de mică e partea de adevăr partajat. Să fie doar lenea de a raționa? O dependență? Să fie iluzia că ai acumulat multe într-un timp foarte scurt? Că cineva ți-a deschis, în sfîrșit, ochii? Să fie un soi de frivolitate juvenilă? Sau doar crasa indolență?

Cunoaștem din eposul medieval – varianta lui Gottfried von Straßburg – pilda lui Tristan, cel care, dorind să obțină mîna preafrumoasei Isolda, ucide balaurul care bîntuia Irlanda de o vreme încoace. Ca dovadă pentru fapta sa vitejească, Tristan taie limba balaurului, luînd-o cu sine într-o tolbă, însă, pentru că acea limbă era plină de venin, cum ni se spune, eroul cade într-un somn adînc, făcîndu-l, cel puțin pe moment, incapabil să-și adjudece victoria. O lectură simbolic-arhetipală ne spune că limba balaurului e otrăvită tocmai pentru că ea este organul articulator, cel care facilitează limbajul, deci și minciuna. Și, într-adevăr, agentul minciunii apare și el neîntîrziat în narațiune, fiind chiar rivalul lui Tristan, seneșalul curții – un individ laș, josnic, nici măcar pomenit cu numele, pentru că nu merită –, care înfige propria suliță în leșul balaurului, retezîndu-i apoi capul, pentru a avea astfel o probă palpabilă a presupusei sale izbînzi. Întors la curte, seneșalul trîntește mîndru ditamai căpățîna de dihanie în fața asistenței și așteaptă, sigur pe el, să savureze succesul fraudulos, cînd Tristan, trezit din pîcla uitării de sine, îl întreabă dacă acel cap are și o limbă, demascînd astfel impostura. Tristan ar fi putut să-și ia chezaș al adevărului orice altceva: un solz din pielea balaurului, o gheară, un colț, însă toate acestea nu sînt nepereche, deci pot face oricînd obiectul unui hashtag. La o eroare atît de mare, ar fi apărut în trena lui zeci sau sute de Tristani, acei impostori care dau substanță, prin imitație, efectului de turmă.

Pentru omul înzestrat cu un minimum de inteligență, detectarea minciunii este floare la ureche, pentru că minciuna conține în sine și adevărul. Fie ca negare, fie ca ascundere parțială sau tăinuire totală, fie ca deformare, minciuna perpetuează involuntar adevărul, definindu-se doar prin raportare la acesta, fiindcă... nu poți bate monedă cu o singură față. Limba balaurului este și ea o parte mică dintr-un întreg mult mai mare, dar este partea nepereche. Ea nu suferă hashtag. Aidoma ei, piatra de poticnire este parte nepereche, cu memorie covîrșitoare:  o piatră, un nume, un om – irepetabil. În fața ei, ești doar tu cu conștiința ta.

Gabriel H. Decuble, scriitor și traducător, este profesor la departamentul de limbi și literaturi germanice, Universitatea din București.

Foto: Stolpersteine/ wikimedia commons