Un grăunte de lumină, care se face mare. Timișoara 1989

Încep să scriu întrebîndu-mă de ce scriu. Nu de ce scriu în general, ci de ce scriu în acest moment acest articol. Cine îl va citi în lumea de astăzi? În aceste schimbări profunde care privesc societatea noastră de acum. E o istorie veche, pe care toată lumea o știe? Sau nu există istorii vechi care să nu merite să fie spuse și răs-spuse, să fie spuse personal, așa cum le-a trăit fiecare?

Amintirile mele despre revoluția din 1989 încep de undeva, din întuneric, o stare care avea și consistență, și calitate. Noaptea se înghesuia în colțurile camerei, sub plafon, și doar o luminiță galbenă își topea lumina pe pereți, ledul unui radio pe care tata îl lăsa deschis și, uneori, adormea de oboseală ascultînd Europa Liberă. Eu rămîneam cu ochii deschiși, ascuns după spatele său masiv, și ascultam vocile necunoscute care veneau de undeva, de foarte departe, și îmi rămîneau de înțeles. Aveam ferestrele către stradă și pe strada care venea de la gară, pustie și scufundată în beznă, cu salcîmi și castani desfrunziți, din cînd în cînd apărea cîte o Dacie croindu-și drum înainte, către centrul orașului, cu două faruri anemice. După ce zgomotul se risipea, vocile se întorceau în încăpere, bruiate și întrerupte de alte voci care se repezeau peste ele, limbi necunoscute și sferturi de notă din orchestre simfonice. Pe cadranul radioului, acolo unde luminița butonului de pornire iradia peste scala de frecvență desenată pe un carton de culoare crem, erau inscripționate nume de orașe: Viena, Belgrad, Salonic, Trieste, Lucerna, München sau Brno, orașe de pe harta Europei despărțite de un cursor roșu, din plastic.

Am crescut în Craiova, un oraș din sud-vestul țării, unde aparent nu se întîmpla mai nimic înainte de revoluție. Practic, orașul era la vreo 110 kilometri de granița cu Iugoslavia și poziția sa avantajoasă făcea din el ultimul bastion al libertății imaginii. O libertate, desigur, controlată, din moment ce venea din Iugoslavia post-Tito, de la televiziunea din Belgrad. Pe ascuns, tot orașul prindea, cu inofensive antene de aluminiu montate pe blocuri, TV Beograd 1, TV Beograd 2 și, în ultimii doi ani înainte de revoluție, TV Beograd 3. Știam în termenii copilăriei care e diferența între Occident și estul Europei: desene animate, filme (dublate în sîrbă), muzică, reclame la adidași, cremă de ciocolată și alune Eurocrem, Cipiripi, blugi sau frișcă. Și chiar dacă nu știam mărcile puteam să mă bucur de culori și de muzică. Știam fără să mi se spună că noi trăiam într-o lume gri și apăsătoare în care ne hrăneam cu imagini ca niște ciudați ficuși cu frunzele lipite de ecrane, fără să putem atinge, fără să putem trece în viața de acolo. Fără posibilitatea să avem cu adevărat nici un lucru de dincolo. Știam, la fel de bine, că ceea ce asculta tata la radio seara era interzis și aș fi putut să-i fac mari probleme dacă nu-mi țineam gura la școală sau cu prietenii de joacă.

Am încercat de mai multe ori, ca un personaj din romanele lui Modiano, să refac șirul zilelor de la mijlocul lui decembrie 1989 și nu-mi rămîne decît să accept că memoria nu e decît un palimpsest, așa cum constată și Oliver Sacks în Fluviul conștiinței, încercînd să-și așeze în ordine iluziile de imagine cu bombardamentele Londrei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd casa lor a luat foc, deși el nu era, de fapt, prezent acasă. Cu siguranță, însă, eu eram prezent lîngă aparatul de radio, în întuneric, străduindu-mă să deslușesc felul în care agitația din studioul de emisie, îndepărtat, făcea încrețituri pe fruntea tatălui meu. Secvențele își schimbă locul între ele, așa cum remarca și neurologul britanic, ceea ce a fost doar o informație verbală se face imagine de nezdruncinat, aproape că poți să o atingi cu vîrful degetelor.

Și cum a început totul? Cum a început drumul nostru spre libertate dintr-o dictatură care părea de neclintit, cu un Ceaușescu aproape făcut din piatră, cuvîntînd în fața Pieței Palatului, unde mii de activiști și securiști îl aplaudau la unison? Cine ar fi crezut că se mai poate schimba ceva?

Desigur, analiștii politicii, serviciile secrete, istoricii știu și demonstrează că totul era pregătit, că nimic nu a fost așa cum s-a spus și mai ales că nimic nu a fost în mîinile oamenilor care voiau, pur și simplu, să mănînce și să se îmbrace decent, să vorbească în libertate, să simtă cum creierul reintră în posesia lor.

Celor mai tineri, care de-abia acum citesc despre ce s-a întîmplat în urmă cu 35 de ani în România, pot să le spun că schimbarea începe dintr-o scînteie. O scînteie poate să dea foc și să distrugă, dar o scînteie poate să lumineze. Lumina a fost dintotdeauna asociată cu rațiunea deoarece văzul este asociat foarte mult cu omul, ca simț primordial de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Viața pe Pămînt a început cu mult înaintea omului, cu microorganisme care, evident, nu utilizau lumina ca să vadă, ci ca să-și sintetizeze hrana, dar și ele foloseau lumina ca să cunoască mediul. Astăzi știm că și plantele, și arborii dintr-o pădure schimbă informații relevante între ei, iar rădăcinile lor ar putea fi rudimente de rețele neuronale, un fel de sistem nervos central primitiv. De aceea, pentru noi, aș pune lumina în legătură cu simțirea, cu emoțiile și sentimentele noastre.

Scînteia se aprinde dintr-odată și schimbă consistența și calitatea întunericului, ea este imaginea revelației sau a izbăvirii, întotdeauna însoțite de un sentiment incredibil de libertate. Cred că în acest punct pot să găsesc singurul adevăr pe care îl poate spune cu siguranță un copil de aproape 10 ani care asculta la radio într-un oraș de provincie începutul revoluției de la Timișoara din 1989, la aproape 350 de kilometri distanță de el: un amestec de spaimă, speranță și ușurare.

Acolo a început revoluția? Sau la Iași, pe 14 decembrie, cînd Ștefan Prutianu și Cassian Maria Spiridon au scos oamenii în stradă? Cu László Tökés în seara zilei de 15 decembrie 1989, la Timișoara? Cînd el le-a spus enoriașilor din stradă să plece acasă ca să nu-i facă probleme cu Securitatea? Cînd și-a făcut apariția Dennis Curry, semn discret că ambasada americană susține protestul de apărare a pastorului reformat? Sau pe 16 decembrie, cînd poetul Ion Monoran, împreună cu Daniel Zăgănescu, Borbély Zoltán și Kovács Tibi au oprit tramvaiele în Piața Maria, făcîndu-i pe trecători să coboare și să se alăture mulțimii? Au fost evenimentele de la Timișoara, din 1989, pregătite de revolta de la Brașov din 1987? Și de greva minerilor din Valea Jiului din 1977?

Am să îi las pe istorici să se ocupe de acest lucru. Fiecare din istorii merită multe pagini scrise. Am să le spun tinerilor care încă se mai îndoiesc – sau nu știu că pentru libertate s-a murit în România – că schimbarea de la întuneric la lumină se face printr-un lucru extrem de mic, aproape imaterial, o scînteie, hotărîrea să faci ceva mai mult decît ți s-a dat să faci, ceva care nu stă în scenariul inițial, în rolul scris de alții. Toți cei care am fost acolo și atunci, oricît de mici părtași sau martori, avem datoria să le repetăm celorlalți cum s-a făcut lumină la Timișoara în 1989. Iar dacă merită să lupte pentru ea ca să păstreze România în Europa, asta vor vedea chiar ei pentru că libertatea e o stare pe care nu o poți confunda cu nici o alta.

Augustin Cupşa este psihiatru şi scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Străinătate, Editura Humanitas, 2022.