Omul dublu

„De departe cel mai greu lucru a fost să învăț să citesc din nou... Îmi amintesc cum [mama] îmi arăta un «S», spunînd: Acesta e un «S», iar eu ziceam: Nu, mama, e o mîzgălitură. Ea răspundea: Această mîzgălitură e un «S» și sună «SSSS». Mi se părea că a luat-o razna. O mîzgălitură era o mîzgălitură și nu putea scoate sunete”, povestește dr. Jill Bolte Taylor. (Iertare, cititorule, dar am un flashback. Anul 2001: eu, Andrei și Virgil în bibliotecă, așezați la birou în fața manualului de limba română pentru studenți străini, ocupați cu sunetele și literele limbii noastre. Le pronunțăm toți pe rînd, după care cei doi le caligrafiază sîrguincios în caiete separate. Andrei, fiul meu, are 6 ani, iar Virgil e bunicul lui, critic literar afazic după un recent AVC.) Scrierea și citirea implică eforturi mari de gîndire abstractă, iar eroina noastră, Jill, e fericită cînd reușește, în final, să pronunțe sunetele dintr-un cuvînt, deși nu înțelege ce citește. Pasul următor e să asocieze un sens lanțurilor de sunete. De multe ori nu poate articula ceea ce gîndește: „Deși mă gîndeam că aș vrea un pahar de apă și îmi evocam în minte imaginea lui, spuneam lapte”. (Din nou, flashbacks: trec zile, iar Virgil nu poate nicicum să recupereze cuvîntul lapte – aliment favorit –, circuitul către el e ars iremediabil, și atunci mă gîndesc să încerc altceva. Îi spun în engleză: milk. Noul cuvînt se lipește imediat și de atunci, cînd merge la magazinul unde toată lumea îl cunoaște, cere vînzătoarei, arătînd cu degetul: Un litru de milk, vă rog. Alteori, interacțiunea verbală ia formă de rebus: Parcul Copou. Pe lîngă noi trece un vîrstnic distins care ne salută cu gesturi largi, scoțîndu-și pălăria. Cine e? îl întreb pe Virgil. De la Agronomie... zice, și observ că se luptă, apoi arată spre pămînt și spune, unindu-și degetele: Ce e mai mic... Întreb: Furnică? Virgil, fericit: Daaa... profesorul Furnică de la Agronomie!)

În cazul lui Jill, expus în articolul meu anterior, atacul cerebral nu afectează numai ariile limbii (situate în emisfera stîngă), ci îi scoate total din funcțiune această emisferă. Sediu al ego-ului și arenă de desfășurare a limbajului (interior și exterior), a (auto)judecății negative și, dintre emoțiile umane, a furiei, gălăgioasa minte verbală dispare, ceea ce permite manifestarea liberă a programelor neurale din emisfera dreaptă, care instalează sentimente de liniște, siguranță, euforie, omnisciență. „În urma experienței mele de pierdere a minții stîngi, cred din toată inima că sentimentul de adîncă pace interioară este circuit neurologic localizat în creierul drept.” Din perspectivă neuroanatomică, acest circuit își arată forța după ce ariile din emisfera stîngă asociate limbii și orientării devin nefuncționale. Cercetări anterioare din domeniu, făcute cu ajutorul tomografiilor bazate pe emisii de fotoni unici, au identificat structurile neurale implicate în experiențele religioase sau spirituale și confirmă spusele lui Jill: experimentele cu meditatori tibetani și călugări franciscani invitați să mediteze și să se roage în tomografe (și să tragă de o frînghie cînd au sentimentul că sînt una cu universul sau uniți cu Dumnezeu) au dezvăluit mai întîi o descreștere în activitatea centrilor limbii din emisfera stîngă (amuțirea monologului interior), urmată de o descreștere în activitatea ariilor de asociație implicate în orientare din gyrusul parietal posterior al emisferei stîngi, cel responsabil de identificarea granițelor corporale proprii. Ca urmare a inhibării tuturor acestora, separarea de mediu se estompează, omul se percepe fluid, una cu universul. „Revelația mea a fost aceasta: pacea e doar la un gînd distanță și tot ce trebuie să facem e să amuțim vocea minții stîngi dominatoare”, spune Jill. Circuitul în discuție nu e ceva adus din trecut sau proiectat în viitor, e activ nonstop, accesibil permanent prin voința de a fi prezent aici și acum.

Aparenta simetrie formală și funcțională a celor două emisfere cerebrale ascunde, de fapt, caracteristici unice și moduri opuse de procesare a aceluiași tip de informație senzorială. De exemplu, lumina. Dreapta percepe lungimile de undă mai lungi, de unde rezultă imagini mai estompate, ample, ale relațiilor dintre lucruri în peisajul global. Stînga percepe lungimile de undă mai scurte, de unde rezultă imagini ale lucrurilor separate unele de altele prin linii de demarcație precise. Alt exemplu, sunetul. Dreapta e atentă la frecvențele mai joase caracteristice zgomotelor naturale ale propriului corp. Stînga se acordează la frecvențele mai înalte, detectînd, discriminînd și interpretînd tonuri asociate vorbirii. E evident, atunci, că fiecare va manifesta sisteme de valori unice care vor genera personalități foarte diferite. Atît de diferite încît Meinhard Simon du Pui, medic olandez din secolul al XVIII-lea, îl numește pe om homo duplex: are creier dublu, cu minte dublă. Dacă, în acest punct ajuns, cititorul are cumva sentimentul unui déjà-vu, nu se înșeală (deși cuvîntul exact e, mai degrabă, déjà-lu): psihiatrul britanic Iain McGilchrist, de cartea căruia (Stăpînul și emisarul lui) m-am ocupat repetat în articole din trecut, spune clar că emisferele furnizează perspective diametral opuse ale aceleiași realități.

E treaba creierului drept să armonizeze cele două perspective (dacă stîngul își respectă menirea naturală de a-și trimite concluziile), fenomen cu diverse grade de succes din cauza inegalității de forțe. Din pricina dominanței mecanicității minții stîngi (care a zămislit Inteligența Artificială, cea mai avansată expresie a dorinței nemăsurate de putere a acestei emisfere), omul de azi e agresiv, speriat, acuzator, cinic. Jill Bolte Taylor spune că unii oameni acordă atenție egală celor două emisfere și atunci armonizează foarte bine abilitățile și personalitățile acestora. Dar alții au o gîndire mai degrabă unilaterală: fie manifestă tipare de gîndire extrem de rigide, analitic critice (creier stîng extrem), fie se conectează rareori la realitatea comună și trăiesc mai mereu „cu capul în nori“ (creier drept extrem). „Compasiunea e tot mai rar exprimată, consumăm neobișnuit de mult timp și energie înjosind, insultînd, criticînd (pe noi înșine și pe ceilalți) din cauza vreunei decizii «greșite». Cînd te acuzi singur, te-ai întrebat vreodată cine din tine zbiară și la cine? Ai observat vreodată cum aceste tipare interne de gîndire negativă au tendința să genereze niveluri sporite de ostilitate interioară și/sau de anxietate? Mai mult... ai observat cum dialogul tău intern negativ influențează în rău felul în care te porți cu ceilalți?”, spune ea.

Aceasta nu înseamnă că ne-ar prinde bine tuturor un AVC în emisfera stîngă, pentru că, așa cum scrie McGilchrist, întreaga civilizație e construită pe capacitățile sale. Totul devine o problemă doar atunci cînd aceste daruri devin autosuficiente, cînd nu mai sînt puse în slujba construirii perspectivei globale asupra realității. Puterea de a delimita și clarifica componente e vitală, depășită fiind doar de cea de transcendere, necesară pentru a vedea întregul (care e, mereu, mult mai mult decît suma părților). Inclusiv furia e necesară. Numai că omul este astfel construit încît orice rețea neurală devine cu atît mai puternică cu cît e activată mai des (lucru bun, esențial în învățare). Gîndurile repetate formează tipare de gîndire bazate pe tipare neurale care devin tot mai puternice și se automatizează, avînd nevoie de stimulare exterioară tot mai puțină. Așa că, la fel cu orice altceva, și aici binele și răul sînt fețe ale aceleiași monede. Prea mult eu devine narcisism, prea multă analiză devine judecată. Izolîndu-se de rest, lumea emisferei stîngi devine autocongruentă, autodeterminantă, autoreflectoare, autolimitatoare.

În cei opt ani în care Jill își recapătă abilitățile minții stîngi, o întrebare persistă dureros: va presupune această victorie pierderea valorilor și personalității minții drepte, care o fac absolut fericită? „De exemplu, ar fi posibil să-mi recapăt percepția sinelui […] fără celulele asociate cu egoismul meu, cu dorința mea intensă de a mă pune de-a curmezișul, cu nevoia de a avea dreptate sau cu frica de separare și de moarte? Aș putea prețui banii fără să mă tem de lipsa lor, fără să devin lacomă sau avară?” În urma experienței trăite, neuroanatomista americană descoperă că depinde de fiecare dintre noi ce circuite lăsăm să ne conducă viața, iar cunoștințele despre cum lucrează cele două emisfere ajută mult în ieșirea din nesfîrșitele bucle de gîndire și reacție (trebuie să ne dăm seama că le avem, mai întîi): „Cei mai mulți dintre noi nu realizează că permanent alegem inconștient cum răspundem. E atît de ușor să fii prins în hățișul de circuite al reactivității noastre pre-programate (sistemul limbic) încît trăim pe pilot automat”. Cu cît ești mai atent la acest sistem, cu atît ai mai multe de spus vizavi de ce simți și gîndești, și devii mai responsabil față de lume.

Responsabilitatea (response, „răspuns” + ability, „abilitate”) e definită de Jill Bolte Taylor ca putere de a alege cum răspundem la informațiile venite prin sistemele senzoriale: „Deși există anumite programe (emoționale) în sistemul limbic care pot fi inițiate automat, sînt necesare mai puțin de 90 de secunde pentru ca unul dintre acestea să se declanșeze, să străbată corpul și apoi să fie complet eliminat din fluxul sanguin. Furia, de exemplu, e un răspuns programat care poate porni automat. Odată declanșat, substanțele chimice eliberate de creier îmi inundă organismal, iar eu am o experiență fiziologică. La 90 de secunde distanță, componenta chimică din sînge s-a disipat, iar răspunsul automat a încetat. Dacă, însă, rămîn furioasă după trecerea celor 90 de secunde, e pentru că am ales să las circuitul în funcțiune. Clipă de clipă aleg fie să mă conectez la neurocircuit, fie să revin la momentul prezent, lăsînd reacția să dispară ca fiziologie trecătoare”. Eu cred că aceasta este o confirmare valoroasă, venită dinspre știință: cine sînt azi nu e dictat de cine am fost pînă ieri, schimbarea e posibilă mereu, ca act de voință proprie (mă gîndesc aici și la conceptul de punere zilnică a începutului bun, din spiritualitatea creștină – iar ultimele patru capitole din cele douăzeci ale cărții lui dr. Taylor sînt un ghid prețios pentru cei dispuși să învețe cum).

Și, foarte important, avertismentul autoarei vizavi de o responsabilitate colectivă: pentru că mintea stîngă excelează în fabricarea de povești și scenarii alternative pe baza a indiferent cît de multe sau puține informații, generînd situații de tipul „dar dacă...?” și așteptîndu-se sincer să o credem, este crucial să ținem minte că există o prăpastie între ceea ce credem că știm și ce știm cu adevărat. Să fim foarte atenți la capacitatea ei de a provoca drame și traume. Să conștientizăm cît de important e ce cultivăm în minte. Fără structură, cenzură sau disciplină, gîndurile devin de necontrolat, „și pentru că nu am învățat cum să triem ce lăsăm să ne intre în cap, rămînem vulnerabili nu numai la ceea ce gîndesc alții despre noi, dar și la manipulări politice și reclame mincinoase”. Dacă stau și cuget, poate unora chiar le-ar prinde bine un AVC în emisfera stîngă...