„Ce se face și ce nu se face într-o prietenie?” – interviu cu Maria TĂNĂSESCU și Alexandra RUSU –

Sînteți amîndouă editoare, asta înseamnă că sînteți familiarizate cu ce se publică pe piața editorială din lume și de la noi. Cum s-a născut cartea voastră Femei la graniță (Editura Trei, 2024)? Cum ați ajuns la formula acestui schimb epistolar uman și actual deopotrivă?

Maria TĂNĂSESCU: Am început să ne scriem în pandemie, la început e-mail-uri, apoi ne-am mutat într-o fereastră de Messenger. În zgomotul și furia de la începutul pandemiei, schimburile astea zilnice de e-mail-uri au fost niște ancore zdravene, au fost începutul prieteniei noastre, dar și scheletul proiectului literar. După cîteva luni, cînd ne-a fost clar că avem un material pe care l-am fi crescut, ne-am mutat într-un Google doc comun, care a devenit un soi de spațiu fizic. Ne-am sprijinit mult una de alta, așa cum și textele noastre se sprijină unele de altele, ca niște piese de domino.

Alexandra RUSU: Cartea s-a născut natural și fără anestezie. Sînt peste douăzeci de ani de cînd lucrez ca editoare, dintre care 15 i-am petrecut citind și ,,împachetînd” diverse tipuri de ficțiune. A fost frumos și frustrant, au existat și cîteva momente de grație cînd gusturile proprii, cele ale cititorilor și cifrele din Excel s-au aflat în armonie. La un moment dat, mi-am dat seama că am obosit. Și că interesele mele reale se mutaseră către o zonă mai de frontieră – de non-ficțiune, memoir și alte genuri hibride. Pe acest fond, au venit pandemia, lockdown-ul și un festival al autodezvăluirii instaurat brusc între mine și Maria, pe care nu o cunoșteam decît vag înainte să începem să ne scriem, în martie 2020. Simțeam că este un experiment care are ceva vital și că această vitalitate ar putea fi împărtășită, ca atunci cînd te hotărăști brusc să dai o petrecere. Formula epistolară a cărții conține niște adevăr (chiar acesta a fost mecanismul, de scris și răspuns la scrisul celeilalte) și niște ironie/autoironie la adresa convenției (temele nu sînt chiar de scrisoare, iar uneori diversificăm adresantul, ca atunci cînd îi scriem morții). În general, epistolarele clasice sînt fie între doi bărbați intelectuali, care scriu la birouri de mahon în timp ce nevestele le pregătesc cina, fie intră în categoria ,,scrisori de amor”, iar în ambele am găsit un teren numai bun de subminat – de exemplu, prin personajul tocătorului. Ca editoare, găsesc această convenție epistolară mai degrabă vulnerabilă, nu aș fi sugerat-o sau ales-o intenționat, dar ea a venit odată cu materialul, a rămas și este, în felul ei, autentică.

Ce mai înseamnă prietenia și cum ați gestionat „auctoriatul” colectiv?

M. T: Prietenia era un gest exersat, nu? Așa credeam, avea reflexele ei, grădinile ei îngrijite, cultivate, instanțele de mască de oxigen sau de barcă elegantă de salvare. Ne strînseserăm (și pierduserăm) destui într-o viață cît să umplem o sală (mică) de concerte. Nu m-a pregătit nimic pentru o prietenie atît de abrupt instalată, cum e prietenia cu Alexandra. Posibilitatea prieteniei, teritoriile ei încă neexplorate, limitele ei, toate astea au fost un motor extraordinar pentru scris. Mai ales în contextul pandemiei. Poate că un alt motor a fost și sentimentul că e sfîrșitul istoriei. Am scris foarte bine împreună. Am întîmpinat una textele celeilalte cu bucurie, am avut o perioadă improbabilă de libertate și de experiment. Poate că prietenia e mai aproape de o furtună decît de suprafața netedă a unui lac.

A. R.: Prietenia e ca o mînă sau ca un picior, ne naștem, presupun, cu acest organ, care ne asigură supraviețuirea în comunitate, dar o și face suportabilă. Prietenia mea cu Maria a început tîrziu, cînd nu te mai aștepți – mi s-a născut o soră la 40 de ani. O întrebare importantă pe care ne-am pus-o împreună a fost: ce se face și ce nu se face într-o prietenie? Eu, una, presupun că e o chestiune de granițe, pe care trebuie să le sondezi cu o sensibilitate de bunică și o precizie de patinator. Din nici o prietenie nu poate lipsi umorul. Noi rîdem foarte mult împreună, iar asta face ca ,,auctoriatul colectiv” să nu fie weird.

De ce v-a fost teamă cînd ați publicat cartea?

M. T.: Am încercat să ne „antrenăm” pentru orice reacție (nu e ușor), să acceptăm că orice lectură e posibilă (mai ușor în teorie), să ne îmblînzim propriile întrebări și nesiguranțe (imposibil). Cel mai teamă mi-a fost să nu fi rămas acolo lucruri dureroase, apăsătoare, grele. M-a bucurat, apoi, să aud că e o carte „grijulie” cu cititorul. A fost între lucrurile cu intenție să ne uităm pieziș, oblic, cum ar spune Sebald, către istoriile noastre mici, personale, și o asemenea privire le face suportabile, îndurabile, unora le împrumută chiar umor, fie el și involuntar.

A. R.: Mi-a fost teamă că textele vor fi luate prea personal, că vor intra sub o umbrelă biografică și vor fi citite ca niște scrisori adevărate, ca niște fragmente de jurnal. De fapt, ,,Alexandra” și ,,Maria” din carte sînt niște personaje, care într-o anumită proporție sîntem chiar noi – dar nu aș pune semnul egal între vocile din carte și femeile în carne și oase. La fel, întîmplările povestite, istoriile de familie, sînt și nu sînt ale noastre, au fost trecute prin mai multe site ca să ajungă aici. O sită este a memoriei, o alta a ficțiunii. Unele scrisori sînt microficțiuni în toată regula, altele sînt introspecție ludică, altele sînt repovestiri, reficționalizări ale poveștilor celeilalte. E interesant în cîte feluri poți prelucra biografia. Unii cititori au urmat indiciile că ,,ardem biografie”, însă alții au ales să privească mai ales dinspre partea biografică – și atunci întrebările primite au fost de natură mai degrabă anecdotică sau personală. Înțeleg tentația, dar cred că o astfel de lectură nu poate fi decît dezamăgitoare, pentru că în carne și oase nu sîntem deloc la fel de interesante ca femeile semificționale din carte.

Cum se vede lumea din papucii autorului față de cei ai editorului?

M. T.: S-au faultat, multă vreme, editoarea și autoarea. Probabil că formula asta în două a împins un pic de la spate scrisul și publicarea, a deblocat niște lucruri. Alexandra mi-a dat enorm de multă încredere și îi sînt recunoscătoare. Tot ei i-a ieșit cel mai bine să fie și editoarea acestui text.

A. R.: E mai puțin glamouros, dar mai comod și mai sigur să fii editor. Ca autoare, mai ales a unei cărți autoficționale, am avut de multe ori senzația că sînt în chiloți în fața unui public încheiat pînă la ultimul nasture. Asta nu mi s-a întîmplat cu celelalte două cărți pe care le-am scris și care sînt pentru copii (Cartea năsoaselor și Huptilup), pentru că acolo gradul de expunere era mult mai mic. Sigur că acest tip de expunere este o alegere, ba chiar o formă de ,,a lua puterea”, dar asta nu o face lejeră sau uzuală. Nu mi-e ușor să mă pun într-un rol principal și de aceea o fac, programatic și încrîncenat. Ca autor, te expui prin ceea ce ai scris, dar te expui și public în promovarea cărții. În privința cronicilor sau părerilor critice, poate sună ciudat, dar mă afectează mai mult cînd le primesc ca editoare. Poate pentru că atunci simt că aș fi putut lua o altă decizie. Ca scriitoare, nu simt că am de ales.

În ce relații sînteți cu autoficțiunea și cum vă raportați la ea?

M. T.: Ce mă atrage în literatură sînt scriitorii care au jonglat, metabolizat elemente biografice în cele mai neașteptate, hibride și zguduitoare maniere. De la Sebald la Bruno Schulz, de la Annie Ernaux la Édouard Louis sau Sașa Zare, harta se tot scrie și tot crește, cu regiuni mai accentuat politice. Cred că Édouard Louis e cel care spunea, recent, că scriitura autobiografică e un soi de căutare radicală a adevărului, că te obligă, într-un fel, să nu mai întorci capul cînd nu vrei să vezi ceva. Tot el mai spunea și că scriitura autobiografică e la începutul drumului, că e departe de a-și fi epuizat mijloacele. Autoficțiunea, însă, își ia doar parțial resursele din biografie și îi adaugă straturi și filtre ficționale, multiple văluri și falduri stilistice. E și un gest politic, cred, în orice tip de autoficțiune, pentru că poveștile pe care le spunem sînt modelate (și) de epoca și spațiul care ne-au format, de locul pe care îl ocupăm în lume.

A. R.: Mă interesează lucrul cu biografia în orice formă (autoficțiune, memoir, biografie ficțională, interviu imaginar, docudrama) și în orice mediu (cinema, expoziție, instalație). Intervențiile asupra biografiei au o valoare politică, în sens larg. Autoficțiunea relevantă pentru mine este cea care păstrează dimensiunea politică a vieții cotidiene, a fiecărui gest mic, dar care expiră ceva universal – și astfel e mereu în tensiune. Las aici în ordine aleatorie cîteva proiecte (cărți, filme, spectacole) care lucrează cu biografia în feluri proprii, experimentale, și care mi-au alimentat bănuiala că terenul autoficțional are încă zone virane. Svetlana Cârstean și Atena Farrokhzad cu Trado; Annie Ernaux și Édouard Louis în tot ceea ce scriu; Nick Cave și Sean O’Hagan în Faith, Hope and Carnage, unde conversația devine gen literar; Eshkol Nevo cu Ultimul interviu; Andra Tarara cu documentarul Noi împotriva noastră și Felicia Simion cu memoir-ul Postpartum, ambele pe tema sănătății mintale și mai aproape de docu-decupaj decît de autoficțiune; O familie fericită – psihodramă ambulantă, cu Alina Berzunțeanu și István Téglás.

Care au fost reacțiile legate de text care v-au luat prin surprindere?

M. T.: Pentru mine, fiecare reacție a ținut, în felul ei, de registrul miraculosului. Am încercat să mi-i imaginez pe cititorii cărții. Chiar și un cititor căruia să îi vorbească mi se părea o întîmplare luminoasă, de necrezut. Așa că surprizele au fost multe, mai ales așa, din teritoriul luminii. Cel mai tare m-a mișcat o prietenă, care m-a rugat să îi semnez cartea pentru fiica ei, fostă colegă de-a băiatului meu. Fiica ei are șaisprezece ani, a citit și a iubit cartea. Sau alte femei, prietene, cunoscute sau necunoscute, care au luat cartea să o dăruiască prietenelor, surorilor. E teribil de emoționant să îți imaginezi filiația asta spontană, predilect feminină. Se simte ca o intimitate, ca o solidaritate.

A. R.: M-au surprins toate cititoarele, unele foarte tinere, care par să facă parte dintr-o familie de-a noastră mai mare, care ne-au scris și ne-au spus că și ele au o bunică ,,Ica”, și ele au o soră de la o altă mamă – și ele, și noi, și Alexandra, și Maria. Multe dintre ele ne-au spus că s-au apucat să-și scrie sau să ne răspundă la scrisori, semn că am putea avea o adevărată sis lit, în oglindă cu lad lit (gen literar popular în 1990-2000 în Marea Britanie, care plonjează în viețile emoționale ale bărbaților). Tot o surpriză a fost și că unele cititoare au găsit limbajul din carte ofensator, chiar vulgar pe alocuri, deși el face parte din ADN-ul textelor. Cronica lui Cristian Fulaș a surprins niște lucruri legate de limbaj al surorilor și de memorie pe care credeam că le-am ascuns bine și că le știm doar noi. Andrei Măjeri a fost printre primii cititori și a reacționat extrem de entuziast, zicînd că textul are potențial teatral, asta da surpriză. Au mai fost Iulian Tănase și Remus Boldea, care au au găsit cartea emoționantă și deloc lipsită de umor, în loc să facă o caterincă gravă așa cum ne așteptam.

interviu relaizat de Ana Maria SANDU