„Cred într-o fotografie care poate construi o relație cu natura” – interviu cu fotografa Ioana CÎRLIG –

Pe Ioana Cîrlig o știu de multă vreme. I-am văzut fotografiile în Scena9, am reîntîlnit-o de curînd odată cu expoziția The New Empire. Numele ei e legat de fotografia documentară și de schimbările climatice prin care trec lumea și natura înconjurătoare. Imaginile ei sînt deopotrivă poetice și neliniștitoare, e o lume frumoasă și avariată, care parcă strigă după înțelegere și ajutor. Una dintre fotografiile ei, o plantă supraviețuitoare, care trăiește într-un pet de plastic, m-a urmărit multă vreme după ce am văzut-o. E acolo și putere, și fragilitate, exact cum e în fotografiile Ioanei. Am stat de vorbă despre începuturi, influența pe care o poate avea fotografia azi și, mai ales, despre ce poate schimba în percepția noastră o imagine.

Cum v-ați apucat de fotografie și cum ați ajuns la fotografie documentară?

Cînd eram în liceu mergeam la multe concerte, acolo cred că am văzut prima oară fotografi în acțiune, în afară de cei de la mare care îți făceau poze cu maimuța (de ăia îmi era frică). M-am gîndit că ăsta e probabil cel mai frumos mod de a trăi – să iei parte la tot soiul de realități diferite și să poți să faci și niște bani așa. Am început timid să fac poze cu Zenitul unchiului meu și mi-a plăcut din prima. Cînd ieșeam cu el la plimbare prin București, se transforma totul, devenea foarte intens, și atenția mea se ascuțea, intram într-un soi de transă, în situațiile cele mai banale. De atunci văd lumea tot așa și simt că e un mare noroc și un truc de magie, de care între timp s-a prins toată lumea. În primul an de facultate m-am angajat la un ziar și așa am început să-mi bag nasul peste tot. Atunci am devenit cu adevărat dependentă de fotografie, pentru că îmi deschidea toate lumile posibile, puteam fi dimineață la Parlament, la prînz în pădure și seara într-un sat, la cină cu o familie pe care o cunoscusem cu zece minute în urmă.

Ce înseamnă să documentezi transformările prin care trece natura?

În natură totul se întîmplă foarte lent. Spre deosebire de ceea ce construim noi, oamenii, natura e mereu altfel, de la o clipă la alta, dacă te poți conecta la ritmul ei. În același timp, toată documentarea pe care o fac în jurul schimbărilor climatice așterne un sentiment de urgență și frică peste tot ce văd. Cred că încerc să îmbin cumva aceste două stări contradictorii în ce fac.

Omul pare un pericol real cînd vine vorba de starea de fapt. Cum schimbă fotografia lumea în care trăim?

Elizabeth Kolbert, jurnalistă care cercetează criza climatică, încheie cartea ei A șasea extincție, cu care a cîștigat Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune, cu ideea asta: „Argumentul că actuala extincție în masă ar putea fi evitată dacă oamenilor le-ar păsa, efectiv, mai mult și ar fi dispuși să facă mai multe sacrificii nu este chiar total greșit; totuși, pierde din vedere esența. Nu contează prea tare dacă oamenilor le pasă sau nu. Ceea ce contează este că oamenii schimbă lumea”. Poate că fotografia are potențialul de a stimula mici schimbări, așa vreau să cred. Cînd văd o lucrare care mă atinge, în orice fel, ea plantează în mine o jumătate de gînd, o emoție, ceva vag, de care de cele mai multe ori nu sînt chiar conștientă. Și visez să dau mai departe din energia aia și în munca mea, și pe la prieteni, și poate ne pasă tuturor puțin mai mult, și tot așa. Și poate data viitoare cînd am de ales dacă să zbor sau să îmi amorțească oasele într-un tren, aleg varianta mai grea pentru mine. Sau încerc să mănînc mai puțină carne, sînt mai atentă pe unde calc prin pădure, îmi cumpăr mai puține haine etc. Fotografia are puterea asta, dar are și efectul opus, al desensibilizării la durerea și dezastrele pe care le vedem zilnic, și – mai SF – al neîncrederii că ceea ce vedem e real.

Ce căutați pe teren?

Obișnuiam să caut povești mai punctuale, acum mă învîrt mai mult în căutarea unui sentiment, a unei atmosfere, unei stări mai misterioase, care să nască întrebări cît mai multe, nu să propună răspunsuri.

Care e proiectul cel mai neliniștitor la care ați lucrat?

Job-urile de presă pe care le-am avut în ultimii 15 ani m-au purtat prin cele mai neliniștitoare zone ale experienței umane: am văzut de aproape ce ne facem unii altora. Dar probabil experiența cea mai utilă pentru mine a fost cea a proiectului „Post-Industrial Stories”, la care am lucrat împreună cu Marin Raica. Pentru proiectul ăsta am trăit mai mulți ani prin orașe miniere și am înțeles într-un mod profund, datorită timpului îndelungat petrecut în povestea asta, cît de puțin se preocupă sistemul de cei care rămîn în urmă cînd societatea își schimbă brusc direcția și cît de înnebunitor de lentă e schimbarea pozitivă.

Ce ați învățat ca fotojurnalist în acești ani?

E o meserie care te expune la tot ce e mai înfricoșător în lumea pe care am construit-o. Dar tot acolo, în situațiile extreme, poți să vezi mai clar și tot ce-i mai luminos în noi.

Cum vă gîndiți la viitor cînd vine vorba de natură și fotografie?

Vreau să cred într-o fotografie care poate contribui la construirea unei relații cu natura. Arta poate activa, în mici moduri, cîte un strop de empatie, curiozitate și visare. Poate explora modurile interesante în care totul e conectat. Se vorbește despre reclădirea conexiunii cu natura, dar pentru mulți dintre noi nu e nimic de reclădit. Eu mă trag din trei generații de orășeni, îmi curge betonul prin sînge și cred că pentru mine cel mai potrivit e un mod mai fusion de a privi lucrurile. Natura, săraca, e fotografiată fie în criză totală, fie romanticizat și foarte dulce. Cred că abordarea asta contribuie la distanțare, adaugă grade de separare: natura e undeva departe, unde e wow și poți merge în vacanță, ca la muzeu. Imaginile cu dezastre ne sperie și ne fac să ne simțim neputincioși, iar cele foarte idilice ne fac să ne șocăm cînd dăm de gunoi în sălbăticie. Eu visez să experimentez cu o fotografie în care să coexiste toate elementele astea, care să ne invite la prietenie și înțelegere – între lumi, între specii, între pădure și oraș.

Ce ați salva dacă ați putea?

Empatia.

La ce lucrați acum? Ce vă interesează să documentați?

Lucrez la un proiect pe care l-am început în 2017, o călătorie personală prin natură care de atunci a trecut prin multe forme, odată cu propria mea relație cu mediul. În inima proiectului trăiește ideea de acasă, cu care mă lupt de mulți ani. Are mai multe capitole: plante rare și noțiunea de sălbăticie, cercetarea din domeniul botanicii, agriculturii și biologiei și elaborarea de soluții pentru viitor, agricultură, legătura om-natură și negocierea pentru spații în diferite contexte, și un viitor imaginat, în care înfloresc organismele multi-specie plantăgunoi, florile sînt fosforescente, am reușit să le convingem să crească mari și să sclipească.  Proiectul a călătorit în cîteva festivaluri și expoziții de grup în anii ăștia, iar în în octombrie și noiembrie lucrări alese împreună cu curatoarea Julie Bonzon au fost expuse în The New Empire, o expoziție organizată de ARAC Projects și Galeria Anca Poterașu în spațiul Camera E12 de la Malmaison.

Care sînt fotografii de la care ați învățat?

Am văzut multă multă fotografie în ultimii douăzeci de ani și multe imagini și situații m-au atins și m-au transformat. Ca să nu fie un răspuns enorm, aleg trei nume: în ultimul timp mă minunez la Pia Paulina Guilmoth, Laia Abril, Jocelyn Lee.

interviu realizat de Ana Maria SANDU