Rătăcind printr-un bazar bucureştean

Cînd m-am hotărît să scriu acest articol, zburaseră destule zile din toamna anului trecut, perioada în care am participat, în calitate de vizitator, la primul meu Bazar de Cotroceni. Dar, cum ideile bune iau adesea naștere la îndemnul prietenilor și mai buni, gîndul că aș putea să adaug tușe actuale unui tablou pe care nu ar fi meritat să se aștearnă atît de ușor praful a învins capriciile prognozei meteo și tîrcoalele pe care mi le dădea o răceală.

Nu intenționez să transform întreg textul într-o recenzie comparativă a evenimentelor din 7-8 octombrie 2023 și 12-13 octombrie 2024. Totuși, aș vrea să spun de pe acum că materialul va fi presărat cu formulări care mă vor împiedica să-mi țin promisiunea pînă la final. În realitate, ambele vizite la bazar mi-au stîrnit, mai degrabă, un interes filosofic față de ce (mai) înseamnă conceptul, în lumea de astăzi, și am ajuns să mă întreb cum are de gînd timpul să îi transforme relevanța.

Ce mai e vechi și nou în peisajul bazarului?

Fără o discuție cinstită, cu un istoric, arheolog, curator, antropolog, anticar sau specialist în evaluarea antichităților, vechimea unui obiect devine din ce în ce mai greu de estimat. Într-o lume a tuturor posibilităților, omul obișnuit înclină spre a numi „vechitură” tot ce nu mai corespunde lucrurilor care sînt utile existenței, generației și convingerilor lui.

Pendularea obiectului vechi între sustenabilitate și descotorosire a fost constanta ambelor mele călătorii prin Bazarul de Cotroceni. Însă cîteva nuanțe ale experienței proaspăt trăite au detașat, din punctul meu de vedere, ediția precedentă de cea din anul curent. Prima experiență avută aici s-a încadrat mai mult într-un vibe de San Francisco, foarte pe placul milenialilor și al Z-iștilor, ale căror alegeri vestimentare impuneau o neglijență urmărită în fiecare aspect al ținutei. Astfel de abordări au presupus inclusiv asocierea dintre un sarafan scrobit, jambiere minuțios croșetate și crocși care au evadat eroic din perimetrul cîndva restrictiv al hainelor și accesoriilor de curte/casă. Varietatea comercială a fost pe măsura celei vestimentare. Bazarul avea de la standuri cu obiecte comune, care așteptau un nou proprietar, la articole de colecție, limonadă preparată de copii cu zvîc antreprenorial, viniluri, cărți vechi și noi, porțelan glorios în alte epoci. Dintr-un spațiu eterogen ca acesta, mi-a fost cel mai ușor să revin acasă cu două comori foarte bine plasate în respectivul duet estetic și ideatic: un set de porțelanuri englezești și o carte de self-help.

Varianta 2024 a evenimentului de toamnă a păstrat relaxarea studiată riguros, dar ferchezuirea nostalgică mi-a părut fie desprinsă din, fie încastrată în cotloanele întunecate ale universului academic pe care și l-au imaginat Donna Tartt sau Alex Michaelides. Tonuri pămîntii solide, care amintesc de universități cu istorie colosală: negru-abanos, maro-ciocolată, stacojiu, burgundiu etc. Pantaloni și fuste din tartan, veste cu anchior, denim în croieli și nuanțe rigide.

Cei care nu s-au regăsit neapărat în estetica dark academia au depus toate eforturile pentru obținerea unui chic parizian care să nu trădeze pic de străduință, deși exact aceasta din urmă este secretul. Cu sau fără greutatea unei jachete din piele neagră, așezată peste fluiditatea unei cămăși albe, la bazar, omul se plimbă strîns de mînă cu lifestyle-ul său, oricîte nedumeriri, suferințe, aspirații, tensiuni nerostite i-ar adăposti de ploaie pelerina din material impermeabil.

De fapt, restricția organizatorică de a amplasa standuri doar în curtea caselor din cartierul Cotroceni a făcut ca apetitul pentru promenadă al vizitatorilor să îl depășească sensibil pe cel pentru cumpărături. Discuțiile despre cine bifează mai multe trăsături de caracter ale vampirului energetic, costurile emoționale din relații de cuplu cu o durată incertă, viziuni și strategii contradictorii de puericultură au transformat hiperlaxitatea timpului petrecut la masă, în restaurantele și cafenelele cochete de aici, în forfota localului cu sandviciuri din serialul The Bear. De către alți artizani participanți la eveniment, stoicismul de a sta la coadă pentru mîncare putea fi recompensat cu o ,,colivă de mori”.

Am apucat pînă și să mă întreb cîtă putere are haina de a-l face pe omul interesat să achiziționeze un produs decorativ de inspirație antică să accepte un preț presupus a fi în lei, apoi exprimat, într-o secundă, în euro, doar pentru că ar fi întruchipat un bronz semnat, însă neînsoțit de argumente suplimentare. Dar prefer să nu stricăm, cu (dez)amăgiri triviale, șarmul dilemelor vechi.

Deceniul 2020 respiră, cel puțin teoretic, nobilul ideal de a reduce risipa (alimentară și materială), de a combate consumerismul, de a susține comerțul local și de a contribui activ la o economie circulară. Tocmai din acest motiv, ambele ediții de Bazar au avut vizitatori și expozanți de vîrste și, cel mai probabil, opinii diferite. Dar care sînt fie convinși că, fie dispuși să descopere cum acest model de vînzare-cumpărare și petrecere a timpului liber se poate dovedi funcțional într-o comunitate restrînsă ori extinsă. Tot din hălăduiala printre oameni, standuri și cuvinte m-am ales cu o revelație, îndrăznesc să spun, utilă pentru viitor.

Deschiderea către a vizita sau a expune produse la un bazar are, deocamdată, mai mare legătură cu a scăpa de vechiul obiect decît cu a-i asigura longevitatea, în lumea altor posesori bucuroși. De bună seamă, este infinit mai bine pentru viața obiectului să continue într-o nouă casă decît să se încheie într-un tomberon, apoi într-un rîu sau într-un ocean. Pe deasupra, menținînd convenția unui spațiu precum bazarul, așteptarea de a cumpăra un obiect în stare intactă nu este exclusă, dar, în orice caz, foarte departe de a gîndi flexibil sau rezonabil.

Cu și fără organizarea unui bazar, cred că flexibilitatea pe care o reclamă negocierea prețului, achiziționarea unui articol peste care a trecut timpul comportă anumite rigidități sănătoase.

Cum poate un obiect vechi să continue ca nou?

Diferența între un obiect pe care proprietarul vrea să îl vîndă, la bazar, și unul de care vrea să se descotorosească ține tocmai de grija și sensul oferite, pînă ca acesta să ajungă expus la stand.

Ar fi exagerat să propun o metodă de sortare a obiectelor à la Marie Kondo. Din serialul despre ordine și organizare, care o are ca protagonistă, am dedus că transferul lucrurilor în cutia pentru donat, reciclat, vîndut sau depozitat în altă parte nu trebuie precedat doar de o selecție riguroasă. Despărțirea de fiecare articol înseamnă un întreg ritual de mulțumiri, formulări elogioase, atingeri blînde și chiar îmbrățișări, prin care utilizatorul își exprimă recunoștința pentru felul în care bunul respectiv a reușit, cu mai multe sau mai puține felicitări, să își îndeplinească scopul atribuit de către deținător, într-o anumită perioadă din viața acestuia.

Din cîte susține Kondo, practica anterior explicată nu numai că va face din spațiul casei unul ordonat și respirabil. Beneficiul simultan va fi starea de armonie interioară a locuitorilor săi.

Cum destinul are darul de a oferi ceva laxitate oricărei rețete clare a succesului, rolul de mamă a trei copii nu cred să-i fi anulat pe veci consultantei asiatice încrederea în magia ordinii. În schimb, cred că a învățat pe propria piele să nu mai aibă constant așteptarea unei locuințe și vieți puse la punct. Cu tot idealismul și lumescul ei, găsesc un adevăr de neocolit în situația dată: efortul absolut necesar și onest de a distinge, fie și minimal, între lucrul demn de a fi vîndut/donat și acela despre care toate simțurile spun că ar trebui degrabă aruncat.

Inclusiv recentele întorsături ale istoriei mondiale, pandemia, conflictul din Ucraina și cel din Orientul Mijlociu au determinat ONG-urile care se ocupă de ajutorarea victimelor să alcătuiască ghiduri specifice privind starea donațiilor materiale. Asumîndu-și riscul de a răni orgoliul multor donatori, dar și misiunea de a educa alte persoane să devină donatori înțelepți, au transmis mesaje clare despre ce le-ar fi realmente folositor unor oameni care fug din calea războiului, au fost răniți în urma atacurilor sau care nu știu unde se vor adăposti mîine.

De cînd lumea, oroarea conflictului militar pune pauză multor standarde estetice, dar, mai cu seamă într-un context atît de sensibil, obiectul donat celor afectați, chiar dacă anterior folosit, ar trebui să le fie în continuare de folos, în drumul către o viață nouă, unde uzura fizică și cea psihică depășesc prea mult nivelul celei materiale. Demersul este cu atît mai generos cînd voința inimii nu acaparează comunicarea interneuronală.

După ultimele rînduri, ar putea părea că destructurez nemilos existența unui bazar în vremurile actuale. Dimpotrivă, îmi este cel mai îndepărtat gînd despre subiect. Realmente, văd în el o mare șansă de oxigenare socială și estetică a comunității unui oraș. În căutarea ei de a-și spori inteligența și rafinamentul tehnic, uită exact de interacțiunea spontană dintre oameni și obiecte care poate șlefui ceva sublim, din orice imperfecțiune sau lipsă a caracterului ultraperformant.

Excursia la bazar implică păstrarea și chiar urmărirea patinei trecutului. Însă rostul ei în viitor ține de felul cum timpul i-a modelat și nu îngreunat traiul.

Ruxandra Măcărescu este PR-ul unui brand românesc premium, absolventă a Literelor bucureștene și caută mereu experiențe care o pun serios pe gînduri.

Foto: wikimedia commons