„Arta e un teritoriu al speranței”- interviu cu artistul Roman TOLICI

Expoziția dvs. cea mai recentă se numește „New Hope”. Cum arată această „nouă speranță” și cîtă nevoie avem de ea?

Speranțele noastre de azi nu sînt fundamental diferite de speranțele celor care au fost pe aici înaintea noastră. Sperăm, în general, că va fi bine și nu va fi rău. Speranța moare ultima, spune o vorbă din popor, deci și ea moare inevitabil, iar orice speranță poate fi considerată o nouă speranță, apărută în urma morții celei anterioare. În parcursul nostru de ființe sortite pieirii, speranța pare să fie elementul cel mai vivace. Istoria omenirii cunoaște nenumărate exemple în care speranța s-a dovedit a fi deșartă. S-au năruit civilizații care au sperat că vor dăinui o veșnicie. Nenumărate dezastre cumplite s-au produs fără a putea fi evitate. Teribile nedreptăți au rămas neîndreptate, indiferent de speranța celor nedreptățiți că cei vinovați vor răspunde. Cu toate acestea, speranța se încăpățînează să reapară iar și iar, precum o pasăre Phoenix renăscută din propria cenușă. 

Care a fost declanșatorul pentru expoziția de acum?

Mi s-a întîmplat la un moment dat să asist involuntar la dialogul pe care-l purta la telefonul mobil un necunoscut care vorbea precipitat în engleză, încercînd, din cîte-mi dădeam seama, să-l convingă pe interlocutorul său de oportunitatea unei oarecare afaceri. Și, la un moment dat, ca răspuns la replica interlocutorului, omul a spus: „I don’t hope. Hope is for losers. I know for sure that it’s gonna work”. Această replică a răsunat în mintea mea ca un trăsnet. Cum poți fi absolut sigur de ceva? Cum să fie speranța un apanaj al perdanților? m-am întrebat eu atunci. Privind în urmă, mi-am analizat multele mele momente în care speranțele nu mi s-au adeverit. Constatările mele nu m-au făcut nici să-i dau dreptate acelui om, dar nici să-l pot contrazice. 

Replica acelui necunoscut nu a dat neapărat naștere seriei New Hope, dat fiind că primele lucrări cu acest titlu le-am realizat încă din 2012. Era vorba de două desene care proiectau omul într-un viitor foarte îndepărtat, explorînd în același timp locul pe care îl ocupă omul în istoria Pămîntului, nu a omenirii. Acea replică, însă, m-a făcut să revin asupra subiectului și să-l dezvolt pe mai multe planuri, în încercarea de a explora acest sentiment atît de abstract și fragil, numit speranță.

Dacă ar fi să descrieți lumea în care ați început să pictați, ce ați spune despre ea?

Lumea în care mi-am început eu viața și în care am început să pictez era desigur alta decît cea de acum. Era într-o altă țară, cu un alt sistem politic, cu alte valori, cu alte proiecții de viitor și, implicit, cu alte speranțe. Acea lume avea părțile ei bune și părțile ei rele, dar asta este valabil pentru toate lumile. Valorile acelei lumi s-au dovedit a fi în mare parte minciuni, speranțele ei s-au dovedit în mare parte deșarte. Am ieșit din acea lume lecuit de acele iluzii. Alte iluzii însă s-au succedat apoi în viața mea, ajungînd și ele să fie sfărîmate de timp. Speranța, justificată sau nu, a fost totuși în tot acest timp motorul care m-a mișcat înainte.  

Cum v-ați schimbat și cum s-a schimbat lumea în care creați acum? 

Lumea e într-o continuă schimbare pentru că asta înseamnă, de fapt, să fii viu – să schimbi perspectivele, să fii într-o continuă mișcare. La fel și noi. Pe parcursul existenței noastre pe pămînt, ajungem să trăim, de fapt, mai multe vieți, în mai multe lumi și nu putem decît să ne adaptăm și să reacționăm la aceste schimbări. Lumea de azi pare într-un proces de schimbare radicală. Elemente din lumile anterioare, pe care le consideram depășite, cum ar fi molima, războiul, fascismul, comunismul, tirania, planează azi deasupra noastră, ca niște stafii ale trecutului. Viitorul este din ce în ce mai greu de proiectat realist și singura speranță – aceea că nu va fi dezastruos – este ținută în viață de reacțiile noastre. Eu încerc să evit adaptarea comodă și mizez mereu pe reacție. Încerc să surprind esența schimbărilor ce se produc în societate și în viața mea, să le sublimez în artă cu un ochi critic și ironic, fără să dau verdicte finale.  

Poate un artist să lucreze fără speranță? V-ați pierdut-o vreodată?

Probabil că nu. Orice artist trăiește cu iluzia că e genial într-un fel sau altul. Orice artist trăiește cu speranța că ce face contează, într-un fel sau altul. Că, dacă nu i-a reușit o lucrare, următoarea îi va reuși cu siguranță. Că, dacă nu are parte de recunoaștere într-un moment dat, aceasta va veni fie și după moarte, dar tot va veni. Arta, în general, e un teritoriu al speranței. Speranța că binele, adevărul și frumosul pot învinge. 

E o umanitate care renaște în lucrările de acum, e multă natură și oamenii par un fel de brîndușe, fragile și neașteptate, care apar după o iarnă lungă. Speranța are legătură cu fragilitatea noastră? 

Am plasat acțiunea din lucrările care formulează această serie într-un meta-viitor, în care toate speranțele noastre se vor fi năruit de mult. Un viitor în care toate dezamăgirile și suferințele au dispărut în negura istoriei. În care s-au modificat proporții, raporturi și atitudini în asemenea măsură încît ce a fost aproape că nu mai contează. În care au supraviețuit doar niște vestigii, ce sugerează vag tragedii de mult apuse. Vestigii vizitate aproape turistic de noi generații, la fel de fragile ca cele de acum, la fel de pline de speranță.  

Ce vă aduce speranță? 

Îmi aduce speranță încrederea pe care o am în capacitatea oamenilor în general de a lupta cu orice vicisitudine, de a-și înfrunta soarta, de a-și înfrunta moartea. Sigur că speranța în sine nu e suficientă, dar ea aduce sau ar trebui să aducă puterea de a nu renunța.

interviu realizat de Ana Maria SANDU