Paradisul regăsit

Arhitectura speranței pare alcătuită din linii pure, luminate esențial de bine. A avea speranță e o strategie a evoluției, o definiție a credinței, dar și un manierism contemporan de self-help. În trecut un edificiu retoric colosal, speranța a ajuns astăzi, nu de puține ori, o vorbă goală. Uneori, însoțește răul – speranța de a cuceri, brutal și nelegitim, de a destabiliza sisteme democratice și de a instaura imperii ale fricii și iraționalului. Istoria culturală a speranței se reflectă neobișnuit în literatură, atît în cea precreștină, cît și în Evul Mediu, romantism sau modernitate. Emoție mai discretă decît mînia, ura sau pasiunea, apropiată de austeritatea unui concept străjuit de filosofii și dialectici, speranța poate fi la fel de înșelătoare precum iluzia sau utopia. Anticii se arătau de cele mai multe ori sceptici față de pornirea nesăbuită de a-ți dori ceea ce nu ai primit de la zei, nu de puține ori crezînd că speranțele spulberate aduc mînie și disperare. De la Pindar la Hesiod, Eschil, Tucidide, Horațiu sau Virgiliu, imaginarul literar și istoric considera speranța o amăgire periculoasă ce întunecă rațiunea și ne împiedică să ne bucurăm de prezent. Dacă romantismul extinde semnificația speranței spre idealuri colective și îi rafinează pozitiv spectrul, modernitatea poate fi așezată sub semnul lui Kafka. La întrebarea lui Max Brod dacă mai există speranță în lumea noastră ce pare, gnostic, creația unui demiurg rău, Kafka i-a răspuns că, desigur, există infinită speranță, dar nu pentru noi. Putem citi Așteptîndu-l pe Godot ca pe o alegorie a acestui răspuns.    

Probabil cea mai cunoscută invocare literară a speranței îi aparține însă lui Dante. În cîntul al treilea al Infernului, poarta acestuia ne rostește în „vorbe-nfricoşate”: „Voi, ce intrați, lăsați orice speranță” (referințele sînt la Dante Alighieri, Divina Comedie, Editura Paralela 45, 2005; traducere de Eta Boeriu, note de Alexandru Balaci). Cu toate că Divina Comedie este, fără îndoială, un poem desăvîrșit al speranței mereu sporite și reafirmate, celebritatea îi revine acestui singur vers. Primul Infern structurat, geometric și ierarhic al culturii occidentale este, mai mult decît Purgatoriul sau Paradisul, linia directă prin care Dante ne vorbește și ne tulbură chiar peste șapte secole, cît au trecut din 1321, cînd poetul a murit în exil la Ravenna, dislocat și rupt de Florența, patria și matricea unui acasă definitiv pierdut. O ironie dantescă a făcut ca tocmai anul 2021, anticipat ca an dedicat poetului, să fie umbrit de pandemie, izolare, fracturi sociale, neliniști, boală și moarte. Cu atît mai aproape de cei ce încă-l citesc trebuie să fi fost finalul ieșirii din Infern, cînd, urcînd spre muntele Purgatoriului printr-un culoar strîmt, Dante, însoțit de Virgiliu, își încheie călătoria rostind cel mai plin de speranță vers al Divinei Comedii: „Și din străfund ieșirăm iar către lumini și stele”. Dante e însă un artizan al înțelesului ascuns: încă din Prolog, el devine vectorul sentimentelor noastre. Ne ia cu sine, de partea sa, ne arată, ne face să auzim, deschizînd spre noi un imens arsenal de stimuli: „Acolo lacrimi și oftat văzui / cutremurînd văzduhul stins de stele, / încît și eu am lăcrămat dintîi”. Eternitatea damnării și eradicarea speranței înseamnă mai mult decît sensul lor creștin. Cele nouă cercuri, a căror zvîrcolire, ardere și sfîrtecare atinge apogeul în cercul al optulea, al Malebolgelor, revarsă suflete ce par că sfidează deznădejdea și damnarea: ele se arată, vor să fie auzite, își spun povestea, transmit amenințări spre lumea celor vii, se cer amintite cînd Dante se va întoarce printre muritori. Ascultînd, ca-n transă, povestea îndrăgostiților Francesca da Rimini și Paolo Malatesta, vinovați de păcatul amorului ilicit, Dante se prăbușește, pierzîndu-și cunoștința: „Caddi, come corpo morto cade”. Și Farinata degli Uberti speră că povestea lui va fi auzită și va rămîne, la fel și Ugolino della Gherardesca, cu sîngeroasa lui tragedie, prins în gheața cercului al nouălea, al trădătorilor. Absența oricărei speranțe a mîntuirii, a ieșirii din Infern spre purificarea Purgatoriului sau beatitudinea sacră a Paradisului nu înseamnă și anihilarea unui alt fel de speranță: de a persista prin poveste, ca istorie și personaj, de a rămîne fixați în oglinda limpede a artei.

Dante revine asupra acestei idei în cîntul 25 al Paradisului, dedicat, concret, speranței. Este cîntul întîlnirii, în cerul al optulea, al stelelor fixe, cu sfîntul Iacob, care îl pune la încercare pe Dante, întrebîndu-l, filozofic și teologic, ce înseamnă pentru el speranța. Poetul, ajutat de Beatrice, invocă sensul creștin, al mîntuirii viitoare, al harului divin revărsat peste credincioși. Însă cîntul se deschide altfel: pentru Dante, aflat acum în proximitatea divinității, speranța ultimă e cea a întoarcerii acasă, la Florența: acoperit de glorie, să revină în patrie și să fie încununat poet în Baptiseriul San Giovanni. Literatura, „’l poema sacro”, e mai presus decît speranța mîntuirii. Dante știa, în ultimii ani ai vieții, că nu se va mai întoarce niciodată la Florența, iar această rană a destinului se poate închide doar așa – călăuzit de Beatrice în Paradis, în apropierea sfinților și a divinității, afirmă împătimit că adevărata sa casă rămîne pe pămînt, iar poemul său o face eternă. 

Gabriela Glăvan este conferențiar la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă literatură comparată.