Promisiunea unui început

Îmi plac începuturile, mi se par cea mai frumoasă parte din orice proiect, din orice drum, fie el unul profesional sau sentimental. Incertitudinea și îndoielile, emoțiile și descoperirile, greutățile și încîntările care se amestecă într-un ritm cu care ți se pare că nu vei putea ține pasul vreodată. Foaia albă care-ți provoacă angoasă, dar și speranță. Pentru că speranța e cea care te face să continui să înșiri cuvinte, unul după altul, cucerind pas cu pas teritoriul vast și necunoscut care ți se deschide înainte și începe să prindă forma unei povești, iar apoi, cu puțin noroc, a unei noi cărți. Tot speranța e cea cu care îi dai drumul cărții în lume, cu care o însoțești, discret, în drumul ei spre cititori. Un drum pe care nu-l mai poți controla, dar la capătul căruia speri ca paginile tale pline de cuvinte să-și găsească ecou măcar într-un singur suflet.

Pentru că și scrisul, și cititul, sînt activități prin excelență solitare, mi s-a părut întotdeauna pură magie felul în care literatura reușește să unească cele două singurătăți, cea a scriitorului și cea a cititorului. Ca scriitor, speri ca măcar o mînă de oameni să se conecteze cu ceea ce ai pus în cuvinte. Ca scriitor de cărți pentru copii, mai speri ceva – o spun din proprie experiență –, speri din tot sufletul să nu-i plictisești, să-i amuzi și, dacă nu e prea mult, să lași și o urmă vie în mintea lor, pentru mai tîrziu. Ca cititor, cînd deschizi o carte, speri să te tragă cu totul în lumea ei, să te scufunde într-o poveste în care să locuiești preț de cîteva zile. Speri la măcar un strop de frumusețe. Astfel de întîlniri sînt rare, oricît de multă speranță s-ar investi de ambele părți – așadar, cu atît mai prețioase.

Pentru că oamenii care se ocupă cu scrisul nu au propriu-zis un „job”, în sensul stabil pe care-l sperau părinții noștri, fiecare început de an vine cu o doză de incertitudine și, ca să te păstrezi pe partea optimisă a poveștii (mai pe scurt, să nu te deprimi), cu una de speranță. Habar n-ai cum o să supraviețuiești încă un an (proiectele culturale, în mare parte, sînt anuale și se termină deci prin noiembrie-decembrie), dar speri că o să fie bine și de data asta, că o să apară alte proiecte, alte invitații, alte burse și posibilități pe care le cauți și pentru care depui eforturi (pentru că speranța nedublată de acțiune e pură fantasmă). După ce apar, într-adevăr, toate deodată, speri c-o să te descurci, c-o să faci față la cele trei deadline-uri suprapuse, că o să mai găsești timp și pentru scris, printre picături, și că n-o să ajungi epuizat la final de an.

Speri că vei primi la timp banii din drepturi de autor și că nu vei fi nevoit să trimiți prea multe mail-uri cu kind reminder. Mai speri și că nu se va da peste cap din nou codul fiscal și n-o să te trezești cu alte taxe de plătit la primăvară, cu alte declarații de depus la ANAF, cu alte complicații contabile de descurcat. Aici speranța devine complet iluzorie, pentru că realizarea ei nu ține absolut deloc de tine, așadar trebuie înlocuită de acceptarea cu seninătate a faptului că destinul fiscal poate lua forme tragice și nimic nu-i veșnic pe lumea asta.

Ce rămîne, după tot acest zbucium care pare uneori fără sens? Rămîne bucuria faptului că uneori ai reușit să aduci și tu, la rîndul tău, puțină speranță altora. Că ai deschis un alt univers unor copii din mediul rural la care de obicei nu ajunge nimeni, că citind povești și discutînd cu ei, ai reușit să aprinzi niște luminițe, că prin proiectele alea (care te-au lăsat la final de an epuizat) au ajuns cărți noi în biblioteci școlare, că n-ai fost singur în tot procesul ăsta, ci împreună cu alți oameni care au avut aceleași speranțe. Acestea nu sînt niște exemple inventate de dragul retoricii, ci cîteva lucruri pe care le fac, an de an, scriitorii din Asociația De Basm, din care mă bucur să fac parte. Și mai sînt atîtea alte asociații și inițiative care se ocupă cu menținerea speranței că lucrurile pot merge mai bine, măcar pentru copiii în care ne punem cu toții speranțele, uitînd de cele mai multe ori că, nedublate de acțiune, rămîn doar fantasme.

Dacă tot am ajuns la fantasme, aș vrea să închei acest text cu o scurtă incursiune în lumea basmelor clasice, care tind să fie din ce în ce mai cosmetizate, cenzurate sau chiar alungate de pe lista lecturilor copilăriei, pe motiv că ar conține violență – știți voi, fete de împărat înțepate cu acul, adormite, chinuite de mame și surori vitrege, copii abandonați și în pericol de a fi mîncați etc. Ceea ce uită noii detractori ai basmelor (sau, după caz, mămicile îngrijorate) este că ele conțin, în final, foarte multă speranță. Toate aceste piedici și amenințări îngrozitoare (care în sens psihanalitic își au originea în diverse spaime inconștiente) sînt înlăturate și rezolvate, iar copilul, eliberat de ele prin poveste, își regăsește speranța în bunătatea lumii. Ceea ce ne dorim și noi, la fiecare început de an.

Adina Rosetti este scriitoare și membră fondatoare a De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți. Cea mai recentă carte publicată, Aiurea-n tramvai, 2024.