Să citesc ca să știu pe ce lume trăiesc!

Tocmai am terminat de citit Romanovii (1613-1918), volumul istoricului britanic Simon Sebag Montefiore. (Te lauzi.) Aș fi vrut să-ți citesc ultimul capitol, în care zece bolșevici i-au asasinat pe Nicolae al II-lea și pe copiii săi, patru fete și un băiat. Toți au tras cu pistoalele în țar, sîngele i-a țîșnit abundent din piept, țarina a fost împușcată prima dată în coapsă, apoi au urmat loviturile în cap, gemete și urlete în subsol... (De ce?) Ca să știi, fraiere! (Prefer Netflix.) Capitolul este greu de recitit, pentru că este un măcel, de-acum înainte n-am să pot să mi-l extrag din creier, nu-ți citesc nimic, te las așa, fraier. (Și la ce-ți folosește să-ți încarci creierul cu astfel de mizerii?) Ca să știu, fraiere! Trei secole din istoria rușilor, trei secole de autocrație crîncenă, în care viața oricărui om din Rusia depindea de voința unui singur om: țarul, trimisul lui Dumnezeu pe pămînt, ca să aibă grijă de ruși. (Nici o noutate: Stalin și Brejnev au fost la fel, iar Putin continuă istoria: este un țar.)

Nu mai e nici o speranță cu rușii ăștia. (Abia acum te-ai lămurit?) Totuși, m-am lămurit cu Romanovii, de unde se trag și ce-au făcut, am citit și am văzut „poza” celor trei sute de ani, dar nu le-a fost ușor să conducă precum niște autocrați. (Le plîngi de milă, ce să zic!) Uite cum se lamenta împărăteasa Ecaterina cea Mare: „Autocrația nu este așa de simplă pe cît s-ar crede. Puterea nelimitată este o himeră”. (Și Ceaușescu a crezut într-o himeră și a sfîrșit ciuruit la zid.) Dar ultimii Romanovi au fost măcelăriți. (Toată istoria rușilor e plină de măceluri. Nimic nou sub soare.) N-am nici o speranță că, în următorii trei sute de ani, rușii vor ajunge să trăiască într-o democrație.

Dacă nu mai am nici o speranță cu rușii, măcar să citesc, ca să știu! (Iarăși te lauzi.) Asta e singura mea speranță: să citesc ca să știu pe ce lume trăiesc. (Cu riscul unei cataracte?) De la lumea noastră nu mai am nici o speranță. (O lume frumoasă.) O lume plină de opinii, păreri, clămpăneli, atacuri sub centură, etichetări – extremist, fascist, sorosist, nazist, rezist, globalist, trumpist – multe vorbe, puține fapte. O lumea plină de zgomote, dar încremenită. Măcar dintr-o carte de istorie ca aceea a lui Montefiore am aflat o mulțime de fapte. Uite ce zicea Bismarck... (Dar ăsta n-a fost țar, te-ai dilit la cap?) Montefiore pomenește de Bismarck în aceeași carte*: „Sarcina conducătorului este să-l audă pe Dumnezeu pășind prin istorie și să încerce să se prindă de poalele veșmîntului Lui, atunci cînd El va trece prin dreptul său”. (Internetul este plin de citate din astea!) Eu nu cred că vreun conducător al României l-a auzit pe Dumnezeu pășind prin istorie și încercînd să-i prindă poalele. (Poate Carol I.) Sînt sigur că președintele Iohannis, de exemplu, nu l-a auzit niciodată pe Dumnezeu cum... (Motoarele avioanelor de lux l-au împiedicat.) Mai bine citesc decît să-mi fac speranțe. (Pînă la orbire?) Să apară Ciolacu, de exemplu, la o conferință de presă și, cînd va fi întrebat de un ziarist cum va gestiona deficitele gemene în cel de-al doilea mandat al său, premierul să spună că se simte foarte marcat de ultima carte pe care a citit-o, Romanovii de Simon Sebag Montefiore – ați auzit de ăsta? –, mai cu seamă de ultimul capitol, în care... (Dar nici Ciolacu nu poate să-l audă pe Dumnezeu pășind, pentru că i s-au înfundat urechile de la motoarele avionului cu care și-a permis o „aroganță” cu Nordis.) Să declare așa, arogant, că l-a citit pe Montefiore și este foarte tulburat, de aceea nu poate să răspundă ceva pe seama deficitelor gemene. N-ar fi mai firesc, mai uman și mai de încredere un astfel de Ciolacu? (N-ar mai fi Ciolacu dacă ar sta nopțile cu Montefiore. Mai bine covrigar decît cititor.) N-am auzit un politician, prezent la un talk-show TV, să pomenească de vreo carte sau să se laude că a citit o carte care l-a dat pe spate! (Poate politicienii se uită la Netflix pînă adorm.) Cum poți să fii politician fără să pui mîna pe o carte? Cum poți să faci politică fără să împărtășești ceea ce citești? De aceea, nu mai am nici o speranță în politica românească. (Trebuie să speri în normalitate și în bunăstarea poporului! România va ajunge la normalitate și bunăstare! Uită-te cum a crescut PIB-ul! De ce să nu ai speranța în mai bine?) Mă enervezi: mănînci rahat! (Toată politica românească mănîncă...) Uite ce-a scris Alexis de Tocqoueville în cartea Despre democrație în America... (Aoleu, numai în citate mă ții, semidoctule!) La 1835, aristocratul francez a scris**: „Poporul domnește peste lumea politică americană ca Dumnezeu peste univers. Este cauza și țelul tuturor lucrurilor; totul provine de la popor și se întoarce la popor”.

Nu mai am nici o speranță, pentru că lumea politică românească domnește peste poporul căruia i-a anulat, prin decizia CCR, votul la prezidențiale. Mișcarea asta mi-a tăiat orice speranță. Mă duc la cărți. (Mă duc pe Netflix.)

* Romanovii (1613-1918), de Simon Sebag Montefiore, traducere Irina Negrea, Editura Trei, 2017.

** Despre democrație în America, de Alexis de Tocqueville, traducere de Magdalena Boiangiu și Beatrice Staicu, 1995.

Petre Barbu este publicist și scriitor.