Speranța creștină

Bisericile creștine tradiționale, toate, recunosc speranța/nădejdea drept una dintre cele trei virtuți zise „teologice”, spre a fi deosebite de virtuțile zise „morale” – distincție futilă, după părerea mea, dar nu despre asta e vorba acum. Pasajul biblic care pune speranța în inima credinței creștine este faimos: „Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13, 13).

Bineînțeles că Sfîntul Apostol Pavel, marele separat, omul numărul 1 al creștinismului, nu ierarhizează virtuțile. Nu înseamnă că dacă dragostea este „mai mare”, nădejdea și credința ar fi mai mici. Apostolul marchează locul central al dragostei în modul de a fi al creștinului în lume pentru că aceasta este legătura pe care Hristos Dumnezeu o stabilește cu oamenii – o legătură de dragoste. Hristos Dumnezeu îi iubește pe oameni și, pe coordonatele acestei iubiri, oamenii, întorcîndu-i-o, se leagă de Dînsul prin credință și prin speranță. Dragostea este calea prin care oamenii pot să depășească limitele condiției lor căzute, o cale care le este la îndemînă, iar Hristos, prin toată lucrarea Lui, îi îndeamnă pe oameni să meargă pe ea. Centralitatea dragostei în ansamblul virtuților/valorilor creștine ar fi, însă, nesustenabilă dacă nu ar fi flancată și ranforsată de credință și speranță. Triada de aur a vieții creștine, așa cum este ea enunțată de Apostol, exprimă de fapt o fomulă axiologică platonică: valori care se presupun una pe cealaltă, care nu pot exista una fără cealaltă, care exprimă în planuri diferite același lucru sau, măcar, același proiect existențial. Dacă iubești la standard hristic ai credință și speranță; a fi credincios înseamnă a iubi și a spera; în fine, e imposibil să nădăjduiești ca un creștin fără credință și fără iubire de Dumnezeu. Dar ce anume nădăjduiește un creștin?

Faptul că speranța creștinului este inseparabilă de credința sa o face să fie diferită de ceea ce, îndeobște, înseamnă speranță. În mod uzual, speranța este o dorință apăsată, o dorință care are șanse să se împlinească. Sperăm să trecem examenele, să găsim un partener de viață care să ne facă fericiți, să avansăm în carieră, să fim sănătoși, să adunăm un milion de euro, să fie pace în lume și, în general, să fie bine ca să nu fie rău. Dacă speranța este stimulată de ambiție personală, ceea ce se întîmplă adesea, pot spera să devin vedetă și să mă oprească lumea pe stradă ca să se pozeze cu mine sau pot spera să strîng un milion de degețele-n sus și inimioare pe Facebook sau pot spera să mă iubesc cu Maricica. În acest sens, speranțele exprimă așteptări, adică obiective cît de cît plauzibile. De pildă, un supraponderal de 40 de ani nu poate spune „Sper că duminică o să dobor recordul mondial la 100 m plat”, decît în glumă. Speranța oricui cere o rezonabilă (fie și extrem de subiectivă) evaluare optimistă a probabilității.

Cînd vorbim despre speranță/nădejde în orizontul credinței creștine, lucrurile stau altfel. Pentru credinciosul în Hristos, speranța/nădejdea este înrădăcinată într-o certitudine, nu într-o probabilitate. Se spune că credința religioasă dă certitudini false, cum că deții adevărul pe care, de fapt, nimeni nu-l deține, sau că ești superior celor care nu cred sau cred altfel. În aceste cazuri, e foarte adevărat, iar creștinul care derivă din credința sa acest gen de convingeri greșește, desigur. Există, însă, ceva ce credinciosul creștin știe cu adevărat. El știe cum se termină totul. Așa: „Şi am văzut cetatea sfîntă, noul Ierusalim, pogorîndu-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plîngere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintîi au trecut” (Apocalipsa sfîntului Ioan Teologul 21, 2-4). Așa vor arăta lucrurile cînd va fi să se facă socoteala finală. Pentru credinciosul creștin, acest scenariu final nu este o speranță, este o convingere.

De altfel, marea diferență între credincios și necredincios este că primul știe ceva ce al doilea nu știe. Credinciosul știe cum se va termina totul, știe cine, ca să zic așa, cîștigă finala, doar că nu știe cînd va fi să vină acest ceas în care toate se vor rîndui definitiv și nici cum, din moment ce pasajele din Apocalipsa biblică se exprimă, în mare măsură, prin simboluri încifrate. Necredinciosul, agnosticul sau cel slab în credință nu doar că nu știu cum va fi să fie la sfîrșit, dar nici măcar nu sînt siguri că va veni vreodată un moment în care va avea loc un fel de socoteală finală.

Ei bine, pe această convingere care derivă din credință se întemeiază speranța creștină. Știind cum se va termina totul, speri anume ca să-ți alimentezi și să-ți împrospătezi mereu credința. Speri că tu personal vei avea „răspuns bun la judecata de apoi”, adică speri că credința ta va lucra în tine, că o vei putea menține și adînci. Speranța creștină joacă în cadrul scenariului cert al instaurării Împărăției lui Dumnezeu, al recuperării finale a Căderii. Iar faptul Întrupării lui Dumnezeu, istoria vieții pămîntești a lui Hristos Dumnezeu, de la bebeluș născut în timpul unei călătorii la matur ucis în groaznică tortură și Învierea Lui sînt tocmai fundamentul stabil, adînc, al speranței creștine.

Speranța creștină, așadar, se deosebește de speranța lumească atît prin ținta ei (nu urmărește o satisfacție personală), cît și prin întemeierea ei (nu e un calcul de probabilitate, o ruletă sufletească, ci este o consecință a credinței în Hristos și a iubirii întregii Sale Creații).