„Speranța e un mecanism fundamental al supraviețuirii” interviu cu psihoterapeutul Cătălina DUMITRESCU

Aș vrea să începem dialogul de la cartea lui Yalom, tradusă recent de dvs., Ora inimii. Un terapeut bătrîn și celebru, care începe să-și piardă memoria, simte că încă îi poate ajuta pe oameni. „Aici și acum”, acest experiment care îl aduce față în față cu oameni din întreaga lume, la o singură discuție/întîlnire, ar putea fi și o pledoarie pentru speranță?

Aici și acum e o metodă terapeutică folosită de doctorul Yalom în procesele sale terapeutice despre care a scris și în alte cărți ale sale, dar în cartea Ora inimii o folosește mult mai intens, fiind vorba de o singură întîlnire. Cred că-i un instrument util ce ajută relația terapeutică, dar mai ales pacientului aflat în procesul terapeutic. Onestitatea pe care ți-o oferă un terapeut bine pregătit profesional nu o vom primi de la cei apropiați, și nu este deloc un lucru ușor nici pentru terapeut să ofere feedback celui din fața sa, uneori fiind vorba de un diagnostic din spectrul tulburărilor de personalitate, sau chiar recomandarea mersului către medicul psihiatru. Duc deseori muncă de lămurire pentru a înlătura fricile și prejudecățile omului ce-mi stă în față pentru a putea să-l ajut cît mai bine. Și fac asta pentru că speranța este liantul relației mele cu pacientul. Terapeutul intră cu speranța să-și ajute pacientul, iar pacientul vine cu speranța de a-și găsi răspunsuri. Deci speranța este parte din procesul terapeutic, și atît de necesară. Terapia este un proces de explorarea interioară, dar și de învățare, iar învățarea e speranță. Prin căutarea răspunsurilor și soluțiilor la întrebări și angoase ale noastre, citind lucruri noi, învățăm speranța. În final, sperăm că, dacă vom face toate aceste lucruri, vom trăi mai echilibrați și în pace internă. Dacă nu am avea speranță, probabil că umanitatea nu ar mai fi existat.

În cîte feluri se pierde speranța și cum o putem recîștiga?

Cred că o pierdem în fiecare zi și o regăsim tot în fiecare zi, și așa păstrăm echilibrul lumii noastre. Și pentru că am vorbit despre cartea pe care am tradus-o și speranța din ea, chiar și la final de viață ne putem găsi speranță prin sensul pe care îl dăm fiecărei zile, e o chestiune de perspectivă să avem cît mai puține regrete la final. Or acestea apar tocmai din lipsa sentimentului unei vieți împlinite în care am avut curajul deciziilor și am trăit cît mai aproape de centrul nostru, așa cum Irvin Yalom a făcut. A trăit o viață cu sens pe care și l-a definit constant, inclusiv în urma pierderii soției sale și a capacității de a practica profesional.

Tot anul trecut, am scris cartea Aceiași noi, apărută la Humanitas și lansată în luna iunie la Bookfest, în care am scris despre diferite concepte psihologice pornind de la unele dintre poveștile copilăriei și trecîndu-le prin lentila explicațiilor neuroștiințifice, sperînd să aducă puțin mai multă înțelegere asupra legăturii dintre mesajele culturale, factorii de mediu și alegerile noastre, și, desigur, speranța schimbării noastre ce se naște datorită cunoașterii și explorării interne. Atunci cînd înțelegem cum funcționăm vine liniștea în noi, depunem armele luptelor atît interne, cît și externe. Sîntem în echilibru. E un proces de durată, dar merită acest drum. E singurul și e cel cîștigător, nu ține de nimic magic, e matematică simplă, avem niște gene, un mediu formator și o structură a personalității care se modelează în funcție de genele și factorii noștri de mediu (aici incluzînd familia), potențînd anumite trăsături caracteriale, boli etc. Munca terapeutică este destul de anevoioasă și migăloasă, și presupune multă atenție și o memorie bună. Un proces terapeutic nu e pentru toată lumea, îți trebuie determinare, bani, răbdare și capacitate introspectivă. În cartea mea m-am inspirat după modelul cărților doctorului Yalom și ale lui Oliver Sacks, scriind despre diferite povești de viață întîlnite în practica mea clinică, dar și de cabinet, unde cred că speranța a fost motorul catalizator pentru a supraviețui și a ieși din diferite situații grele în care viața i-a pus pe oameni.

Dacă tinerețea e un drum cu multe poteci bifurcate, pe ale cărui indicatoare scrie în multe feluri și în culori diferite „speranță”, maturitatea poate fi un drum cu sens unic, în care s-au șters literele astea? De ce ne putem agăța?

Așa este. Vine momentul de mijloc al vieții, caz fericit pentru unii dintre noi, în care am bifat lucrurile importante pe care ne propunem să le facem și, cu toate acestea, mulți oameni simt insatisfacție și pierderea bucuriei de a trăi. Bine, într-un mediu destul de nesănătos cum este cel al nostru, unde pe scena politică se întîmplă asemenea grozăvii, gîndirea celor din jur se polarizează și trăim dezamăgiri profunde, devine greu să ne păstrăm speranța că va fi bine. Mediul în care trăim contează și ne influențează starea psihică. Și mai este și un alt aspect, faptul că nu știm cum să trăim binele, în prima parte a vieții ne mobilizăm resursele ca să ne atingem obiectivele propuse și visurile, iar apoi, cînd le-am îndeplinit, nu prea știm cum să trăim cu binele și cu realizările noastre. Este și asta o explicație a tristeții și insatisfacției pe care le vedem în jur, sîntem obișnuiți să funcționăm cu piciorul pe accelerație, metaforic spus, iar asta înseamnă un sistem dopaminergic hiperactivat, pe care nu-l putem domoli la fel cum am scoate un cablu din priză. Dar mai este și un alt aspect, și anume, toată această construcție a vieții noastre vine cu multe responsabilități care ne solicită și ne obosesc peste măsura suportabilității. Așa apare burnout-ul, dintr-un preaplin care dă pe dinafară și pentru care avem nevoie să încetinim ritmul, să renunțăm la avansarea socială competitivă și să învățăm să trăim mai încet și mai mulțumiți în prezentul aici și acum. Aud deseori de la oameni aflați în procesele terapeutice că ar vrea să se ascundă pentru o perioadă și că nimeni nu le-a spus că viața e așa grea, și îmi aduc aminte ce spunea Winnicott: „Este plăcut să rămîi ascuns, dar e dezastruos să nu fii găsit”.

Se poate reînvăța verbul „a spera”?

Am să leg răspunsul la această întrebare de ceea ce spuneam mai sus, avem nevoie să simțim că sîntem importanți pentru cei din jur, să fim văzuți, să fim găsiți și cred că despre asta este fiecare act pe care-l facem cu speranța mai binelui. Speranța, deși este un reflex, după cum spune și povestea lui Filoctet, arcașul din mitologia greacă: deși este abandonat din cauza unui infecții cauzate de mușcătura unui șarpe, timp de zece ani, pe o insulă de ceilalți războinici, aceștia se întorc după el realizînd că fără Filoctet nu pot cuceri Troia. Cît timp stă izolat pe insulă, acesta se vindecă, nutrind speranța că va reveni în glorie, ceea ce se va întîmpla. Speranța e cea care l-a făcut să-și întărească reziliența, să supraviețuiască chiar și în cele mai grele situații și să-și îndeplinească destinul. Speranța are rol de transformare, devenind factor motivator al acțiunii și schimbării chiar și atunci cînd pare că nu mai există nici o cale.

Ce vă aduce speranță?

Cred că depinde de la om la om și de cît de conștienți sîntem și de prezenți în viața noastră. Pentru unii oameni e suficient să se trezească dimineața și doar pentru asta să simtă speranță. Desigur, depinde de atît de mulți factori. Speranța ține mult și de norocul de a avea o structură optimistă și o viziune pozitivă asupra viitorului, dar și o genetică bună. Dacă ești un om aflat într-un pat de spital sau într-o suferință cronică, speranța are valențe foarte diferite de ale cuiva care nu se confruntă cu așa ceva. Pentru unii, speranța însemnă un nou început, o schimbare, o înnoire care vine din acțiunea schimbării.

Cum vă raportați ca terapeut în fața acestei suferințe, a lipsei cronice de speranță?

La un specialist face parte din învățarea academică în primul rînd să înveți cum să tratezi, cum să diagnostichezi, cum să intervii și cum să construiești un plan de intervenție care suferă deseori modificări de la forma lui inițială, pentru că oamenii nu sînt șabloane și emoțiile și sentimentele noastre fluctuează. E o muncă solicitantă, care implică multă responsabilitate și multă empatie. Uneori te simți și tu copleșit de greutatea și gravitatea vieții unor oameni care par că duc cerul în spate cu toate problemele lumii, și la rîndul nostru avem nevoie de sprijin colegial și personal. Sînt situații cînd nu poți fi de folos, cînd pierzi oameni, iar sentimentul de vină că poate ai fi putut face mai bine sau mai altfel salvîndu-l pe acel om e copleșitor pentru tine ca specialist. Terapeuții, ca și psihiatrii, de fapt ca toți cei care lucrează cu alte vieți umane, sînt expuși suferinței și tocirii empatiei ca mecanism de autoprotecție și epuizării. Acesta e un subiect tare important care necesită un alt dialog.

Bucuria de a trăi e sinonimă cu speranța?

Cred că sînt într-o strînsă legătură, la care dacă se mai adaugă și optimismul, zic că e un cocteil norocos. Buna dispoziție și relaxarea sînt ingredientele după care tînjim pentru că ne fac să acționăm chiar și atunci cînd lucrurile nu par prea roz. Dacă mai adăugăm și perseverența, chiar vorbim de o acțiune de succes. Speranța e un mecanism fundamental al supraviețuirii, legat de reziliența noastră de a depăși situații dureroase și a căuta soluții chiar și atunci cînd ne aflăm în situații de stres extrem. E un dar al umanității în a găsi resurse pentru a merge mai departe.

Care e cea mai importantă lecție legată de acest sentiment pe care ați învățat-o?

Lucrînd de foarte tînără în domeniul psihologiei, în diferite instituții, am interacționat cu suferința și cu nedreptatea vieții și mi-am modificat percepția astfel încît să realizez importanța factorului noroc. E un noroc, așa cum spune și profesorul Sapolsky, familia în care ne-am născut, nu avem nici un merit pentru ea, meritul îl avem abia ulterior prin efortul pe care îl facem de a fi oameni educați și buni, și de a da lumii înapoi din ceea ce noi am primit. E un noroc dacă am avut un mediu social civilizat și democratic, o familie care să ne protejeze, dacă am avut ce mînca și îmbrăca, dacă am avut acces la acte culturale. Sîntem privilegiați și pentru asta cred că putem avea recunoștința că am primit așa mult de la viață. Am văzut suferința cum malformează destine și trupuri și minți, încît tot ceea ce trăiam eu pălea în fața nedreptății vieții altor oameni care nu aveau nici o vină, era doar nedreptatea vieții. Pur și simplu te simți inadecvat, iar cea mai sănătoasă atitudine a fost să-mi suflec mînecile și să văd cum pot fi de folos celor mai puțin norocoși ca mine. Sînt o fire optimistă, dar sînt și foarte muncitoare, și întotdeauna am avut speranța că, dacă alegi să te educi, să înveți constant și să faci bine în lumea asta, reușești să dai un sens vieții tale care să te mențină în echilibru.

interviu realizat de Ana Maria SANDU