Despre colectivismul religios

Sărbătoarea, se ştie, creează comuniune, sentiment crescut al comunităţii. Comunitatea e mai conştientă de sine, mai manifestă atunci cînd membrii săi sînt convocaţi de evenimentul religios. Ei sînt, împreună, destinatarii, interlocutorii temei pe care sărbătoarea o propune. Sînt participanţi reuniţi de reperul divin. Legătura comunitară e o legătură prin înalt, prin Polul spre care sărbătoarea îi orientează pe toţi. E o legătură prin interioritatea fiecăruia, cu specificitatea, cu strădania lui de înţelegere, de adeziune.

Sărbătoarea Paştelui în mod special înseamnă comuniune, actualizare a comunităţii. Salutul, în dialog, al credincioşilor – „Christos a înviat! Adevărat a înviat!“ – îi cheamă, pe fiecare, să pătrundă înţelesul actului christic şi să-l recunoască dialogal drept eveniment care îi poate transforma pe toţi. Prin acest salut, comunitatea creştină îşi recunoaşte actul fondator, care se adresează inteligenţelor spirituale, le reuneşte în jurul cunoaşterii lui.

Dar, în fond, orice religie înseamnă comunitate întemeiată de iradierea Unului în adîncimea persoanelor, a inteligenţelor spirituale. În orice religie autentică, Dumnezeu se adresează omului, nu colectivului, nu mulţimii, nu masei. Se adresează conştiinţei profunde, apte să se deschidă spre chemarea, chiar spre misterul Lui. O comunitate spirituală presupune, pentru fiecare membru, rafinarea conştiinţei, pătrunderea în propria interioritate, către acel centru care e „inima înţelegătoare”. Evanghelistul Ioan (12, 40) reia cuvintele profetului Isaia (6, 10) despre cei insensibili religios: „au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec”. Colectivul, mulţimea nu au ochi, nu au „inimă înţelegătoare”. Persoana e cea care posedă ochi, mai mult ori mai puţin văzători în diferite tipuri de realitate; ea are inimă, „împietrită” sau maleabilă pe calea înţelegerii, a participării.

O seamă de gînditori religioşi moderni (Nikolai Berdiaev, Simone Weil, Henry Corbin printre ei) au insistat pe opoziţia între concepţia comunitară şi colectivism în materie sprituală. Colectivismul diminuează sau evacuează calitatea persoanei de interlocutor al divinului. Face din colectiv actorul religios de prim-plan – care, fiind „mai mulţi”, e considerat superior persoanei. Autoritatea lui Dumnezeu e uzurpată, în acest caz, de autoritarismul discursului emanat de ideologii colectivului. În formele lui acute, colectivismul instaurează un „partid al lui Dumnezeu”, capturează religia pe orizontala socio-religioasă. Demagogia lui, de obicei agresivă, foloseşte vocabularul religios pentru a impune statutul de putere absolută a grupului, cei diferiţi fiind declaraţi potrivnici ai credinţei, ai adevărului, ai lui Dumnezeu. Nu ducem astăzi lipsă de exemple. Extremismul islamist, regimul invadator al lui Putin susţinut de Biserica oficială rusă, evangheliştii americani adepţi ai lui Trump (care, în ce îl priveşte, e mai degrabă de partea lui Goliat decît a lui David) sînt cazurile cele mai izbitoare, dar nu singurele. Nici unii nu dau doi bani pe libertatea persoanei, fiecare se concepe ca deţinător al adevărului divin. Toţi se aşază, cu de la ei putere, în scaunul Judecăţii de Apoi. Contrazicînd însăşi definiţia religiei, colectivul îşi atribuie aici toate rolurile, de vreme ce el stabileşte şi soarta oamenilor, şi deciziile lui Dumnezeu.

Colectivismul religios are neaşteptat de mulţi adepţi. Divagaţiile dlui Călin Georgescu privind excelenţa mitico-religioasă a poporului român s-au bucurat de mare succes; cu credinţa sa în profetul Georgescu, pe care şi-a declarat-o la un post TV, George Simion domină în sondajele pentru alegerile prezidenţiale. Ce e atrăgător pentru adepţii colectivismului? În primul rînd, probabil, vînturarea afectelor joase: frică, frustrări, duşmănie faţă de „ceilalţi”, pe de o parte; exaltarea calităţilor închipuite ale grupului, pe de altă parte. Victimă şi erou datorită excelenţei grupului, insul e despovărat de responsabilitatea propriei conştiinţe, a propriei judecăţi. Colectivul „gîndeşte” şi fantazează în locul lui. „Falsitatea colectivismului”, spune undeva Berdiaev, „constă în aceea că transferă centrul existenţial, conştiinţa spirituală a omului şi facultatea lui de a judeca din străfundul personalităţii umane într-o cvasi-realitate, situată exterior şi deasupra omului”.

Verticala care uneşte conştiinţa şi inima profundă a persoanei cu Persoana divină este astfel dată deoparte, uitată. Or, tocmai asta e axa fondatoare a religiilor, pe ea are loc întîlnirea între Ochiul divin şi „ochiul inimii” umane. Comunitatea spirituală se construieşte pe această întîlnire a fiecăruia cu Unu. În celălat uman recunoşti pe cineva care, ca şi tine, e privit de Dumnezeu şi priveşte către El. „Cel de pretutindeni privit”: aşa apare Christos în economia fiecărei biserici răsăritene; din bolta ei, imaginea lui Christos întîlneşte privirile tuturor celor ce ridică ochii. Iar privitorii sînt conştienţi că acea Privire îi precedă, că ea i-a privit întîi.

Ananda Coomaraswamy, cercetător al tradiţiilor spirituale în convergenţă, are un articol pe tema „întîlnirii ochilor”. El porneşte de la „experimentul contemplativ” propus de Nicolaus Cusanus, cardinal şi teolog mistic, în tratatul De visione Dei sau De icona (1453). Am mai amintit de el. Pentru a da suport întîlnirii interioare cu Privirea divină, Cusanus recurge la o imagine sacră pe care o propune prietenilor săi benedictini din mănăstirea Tegernsee. E vorba despre un chip pictat al lui Christos ce pare să privească drept spre fiece privitor, să rămînă ochi în ochi cu el, fie că privitorul stă ori se mişcă. „Adunaţi-vă în semicerc şi priviţi-o”, spune Cusanus. „De oriunde v-aţi uita, fiecare va avea impresia că numai el, el singur o priveşte... Vă veţi minuna şi vă veţi întreba cum de e cu putinţă ca imaginea să privească spre toţi şi spre fiecare în parte”. Dialogînd, călugării îşi vor confirma şi întări credinţa că Privirea atotdirecţionată e angajată, cu fiecare, într-un dialog al „Celui singur cu cel singur” (potrivit celebrei expresii a lui Plotin). Or, pe acest „raport de intimitate” – împărtăşit de toţi participanţii – se întemeiază legătura comunitară între ei.

Coomaraswamy aminteşte că tipul acesta de imagine e de origine bizantină şi dă paralele hinduse şi budiste pentru tema divinului „pretutindeni privitor”: „atunci cînd Buddha predică, oricît de numeroasă ar fi asistenţa şi oricum ar fi aşezaţi ascultătorii, fiecăruia i se pare că «Învăţătorul mă priveşte doar pe mine, el rosteşte Norma numai pentru mine»”. În mistica ebraică, întîlnim o configuraţie de acelaşi tip. Un maestru hassid le spune discipolilor care îşi susţineau, fiecare, propria interpretare a învăţăturii: „Deşi ca sursă Tora este una, prin coborîrea ei în aceste lumi ea include faţetele tuturor interpretărilor credincioase”.

Sînt exemple care ilustrează, în diferite tradiţii, aceeaşi structură a unei comunităţi spirituale, „geometria” ei calitativă.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Credit foto: Wikimedia Commons