Îngrijorarea este un răspuns emoțional natural, înrădăcinat în preocuparea pentru sine și pentru ceilalți. Pe axa sentimentului de grijă, oamenii au cel mai adesea tendința să o observe cînd aceasta se situează în extreme. A fi prea îngrijorat de ceva trădează o coloană vertebrală rigidizată de frică, pe cînd a nu fi deloc îngrijorat pune în lumină indiferența glacială. Cu toate acestea, îngrijorarea, în formele ei decantate, poate deveni o lumină ghidatoare. Ea se referă la faptul că omului îi pasă, că simte și acceptă responsabilitate. Așadar, cînd devine îngrijorarea o capacitate?
Există o îngrijorare blîndă, care se află în relație cu dezvoltarea noastră emoțională și cu umanitatea noastră. Psihanalistul și pediatrul Donald Winnicott este cel care s-a ocupat de etiologia îngrijorării și a folosit expresia capacitatea de a fi îngrijorat pentru a descrie un progres important în dezvoltarea emoțională a copilului.
Spre deosebire de anxietatea difuză sau de vinovăția copleșitoare, îngrijorarea constructivă este începutul conștientizării că obiectul iubirii sale poate fi vulnerabil în relație cu impulsurile lui agresive. Capacitatea de a fi îngrijorat se formează la granița dintre teamă și vinovăție și este un sentiment distinct, cu conotații pozitive, care devine posibil doar după ce Eul infantil a atins un anumit grad de integrare. Copilul poate menține simultan imaginea mamei bune iubite, împreună cu ideea că mama ar putea fi rănită de furia și impulsurile lui distructive. Mama poate fi și bună (și o iubește), dar și rea (și o urăște). Această achiziție este prețioasă. În stadiile precedente, aspectele bune nu puteau sta laolaltă, în aceeași reprezentare, cu aspectele rele. Doar constituirea unui nucleu coerent al Eului propriu al copilului poate crea această armonizare a contrariilor în care conflictul dintre iubire și ură e distilat.
Frica de a nu pierde „mama bună”, din cauza propriei agresivități, conduce la dorința de a conserva relația de iubire. Din această prelucrare internă se naște nucleul etic al etapei de dezvoltare denumită „poziția depresivă” de Melanie Klein. În această etapă de dezvoltare se conturează cea mai avansată și dorită atitudine în relațiile interumane: capacitatea de a-l iubi pe celălalt ca entitate separată, de a regreta rănirea lui și de a dori reparație. În esență, este ceea ce stă la baza altruismului matur.
Continuitatea mamei (mama „nu moare” și nu dispare cînd copilul își manifestă furia) îi oferă copilului siguranța necesară de a nu-și anula părțile agresive, ci de a le putea recunoaște și netezi. Mama „suficient de bună” (în termeni winnicottieni) îi facilitează copilului experiența reparației: repetitiv, după fiecare „atac” fantasmatic sau real. Copilul poate face un gest reparator și constată că mama îl acceptă și rămîne disponibilă.
Astfel se creează un cerc al dezvoltării morale: trăire pulsională, asumare a responsabilității (vinovăție sănătoasă), elaborare psihică, gest autentic de reparație, reasigurare prin supraviețuirea obiectului. Dacă acest circuit se blochează (de pildă, mama nu oferă ocazia reparației sau dispare) copilul devine copleșit de anxietate sau capacitatea lui de a simți vinovăție reală se atrofiază, regresînd fie în inhibiția impulsurilor, fie în mecanisme primitive (scindarea celuilalt în „bun” sau „rău”).
Un eșec în dezvoltarea capacității de a fi îngrijorat poate duce la absența sentimentului de culpabilitate, individul rămînînd blocat în apărări primitive sau în indiferență emoțională față de daunele provocate altuia. Clinic, această absență se regăsește în tulburări de personalitate narcisice și antisociale, unde lipsa grijii și a remușcării indică o fixare la un nivel primar de dezvoltare (Eul nu poate tolera ambivalența și externalizează complet răul).
Îngrijorarea matură poate fi pusă în contrast cu vinovăția patologică: îngrijorarea matură implică ambivalență acceptată, pe cînd vinovăția maladaptativă este o anxietate dezorganizatoare. Capacitatea de a fi îngrijorat reflectă sănătate psihică: individul își recunoaște atît potențialul distructiv, cît și iubirea și grija față de celălalt, reușind să mențină un echilibru. Aceasta este fundamentul empatiei și al responsabilității morale – inima relaționării mature în societate.
În literatură, un exemplu emblematic al transformării vinovăției în preocupare reparatorie apare în Frații Karamazov de F.M. Dostoievski. Personajul Dmitri Karamazov, copleșit de vinovăție în urma morții tatălui său (chiar dacă nu este el făptuitorul), trece printr-un proces interior de remușcare fertilă, creatoare. În închisoare, Dmitri își percepe pedeapsa ca pe o ocazie de reparație morală față de „toți copiii orfani“ și față de toate ființele nevinovate, asumîndu-și suferința ca îngrijire pentru întreaga umanitate. Această elaborare fictivă ilustrează perfect trecerea de la vinovăția autopersecutorie – care l-ar putea duce la disperare sau negare – la o preocupare matură și generativă față de semeni, care îi permite lui Dmitri să își transforme culpa într-o adevărată etică a grijii. Similar, am putea spune că Dmitri a atins capacitatea de a fi îngrijorat: recunoaște răul (real sau fantasmatic) și caută să-l repare simbolic printr-o muncă interioară și printr-o schimbare de atitudine.
Reparația este un concept central la Klein, strîns legat de creativitate și dezvoltare. Potrivit Melaniei Klein, copilul încearcă să repare în imaginație obiectul iubit atacat. Prin joacă, păpușa „rănită” este pansată și îngrijită. Aceste acte sînt atît mecanisme de apărare (reduc vinovăția și anxietatea), cît și germeni ai creativității. Klein subliniază că reparația simbolică se află la temelia impulsului de a crea – fie în jocul copiilor, fie în artă.
Arta, literatura, muzica sînt adesea impregnate de încercarea de a transforma o pierdere sau un act de agresiune într-o operă de artă. De pildă, în muzica lui Johann Sebastian Bach, compusă adesea sub deviza Soli Deo Gloria, putem întrezări magnificarea armoniei sonore, adică reprezentarea la un nivel simbolic a încercării de a ameliora imperfecțiunile lumii – o aspirație spre restabilirea ordinii, binelui și sensului.
Succesul tranziției către maturitatea emoțională depinde de gradul în care vinovăția poate fi tolerată și folosită constructiv. Vinovăția suportabilă, care nu copleșește, devine speranță și preocupare, alimentînd reparația și grija. Dimpotrivă, o vinovăție exacerbată (generată de ghearele propriilor fantasme agresive sau de un mediu ostil care nu îi arată copilului că reparația este posibilă) poate duce la deznădejde și poate reactiva apărările etapei de dezvoltare anterioare (negare, idealizare, scindare). Reparația eficientă oferă, în stările depresive, o ieșire din disperare și creează cicluri virtuoase, în locul celor vicioase. Astfel, copilul, la fel ca adultul aflat în doliu, poate trece prin tristețe, dar iese întărit tocmai prin actul de a face ceva bun – real sau simbolic – pentru obiectul iubit pierdut. Acesta este și un element central al gîndirii lui Wilfred Bion, care elaborează procesul esențial al transformării emoției (sau experienței senzoriale) brute în simboluri din dezvoltarea psihică sănătoasă. Fenomenul psihic descris de Bion este ilustrat în piesa de teatru absurd Așteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett (despre care se știe că a făcut o tranșă de psihanaliză cu Bion însuși). Copleșiți de anxietate existențială difuză, Vladimir și Estragon nasc tot felul de jocuri de cuvinte, cîntecele, amintiri și ritualuri – un efort de a structura timpul și spațiul. Fără aceste jocuri, starea de așteptare în care se află personajele ar fi insuportabilă. Putem interpreta această joacă precum o încercare de funcție alfa colectivă: cei doi procesează absurdul situației lor, creînd mici segmente de poveste și simbol. În final, îngrijorarea lor existențială (că Godot nu va veni, că viața e fără sens) rămîne un ecou subtil, iar spectatorul simte că a fost martorul unei transfigurări artistice a angoasei. Beckett a transformat teroarea vieții absurde într-un obiect estetic, pe care îl putem contempla. În cheie bioniană, Beckett a exercitat funcția alfa la nivel artistic, convertind elemente beta (absurdul, anxietatea) în elemente alfa (imagini scenice, dialoguri), ce permit publicului să-și reprezinte emoția, în loc să fie doborît de ea.
Îngrijorarea empatică reprezintă o importantă fundație emoțională atît a moralității, deoarece implică responsabilitate și reparație, cît și a creativității, prin transformarea suferinței în simbol și act semnificativ. Clinic, prezența capacității de a fi îngrijorat duce la o evoluție către dezvoltare matură (cu o culpabilitate tolerabilă și relații autentice), în timp ce absența capacității de a fi îngrijorat ne aruncă în prăpastia unei psihopatologii severe (unde predomină fie indiferența rece, fie vinovăția intolerabilă și depresia profundă). În artă și gîndire, îngrijorarea se manifestă ca forță motrice, care îi împinge pe oameni să scrie, să picteze, să compună, să filosofeze – în încercarea de a înțelege condiția umană.
În sens mai larg, capacitatea de a fi îngrijorat este țesătura fină prin care psihicul transformă pulsionalitatea în etică, anxietatea în simbol și singurătatea în comuniune. Este un proces dinamic, niciodată pe deplin încheiat, deoarece fiecare nouă pierdere și fiecare nou conflict reiau într-un fel provocarea de a ne teme de distrugere, dar de a alege reparația. În cuvintele Melaniei Klein, poziția depresivă poate fi elaborată și rafinată odată cu vîrsta și experiența, ceea ce înseamnă că învățăm încontinuu cum să ne îngrijorăm mai matur și mai creator. Iar în aceasta rezidă una dintre frumusețile paradoxale ale naturii umane: faptul că grija și îngrijorarea – adesea privite ca poveri – sînt, de fapt, cele care dau greutate, semnificație și profunzime vieților noastre.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
.jpg)
