Mirări

Contactul cu un nou spațiu naște automat semne de întrebare. Ceva nou ne uimește, impactul ineditului se distribuie după alte reguli decît cele firești, adesea în afara logicii. Știu foarte bine că „a vedea” nu înseamnă „a cunoaște”, verbe pe care nu le confund. Dar, cîteodată, pecetea primei impresii devine emblematică, ea dăinuie în memorie, indiferent de succesiunea ulterioară a unor secvențe remarcabile.

La sosirea pe pămînt american, prietenii lui M. Eliade l-au întrebat ce l-a impresionat la primii pași. Răspunsul a fost fără echivoc: veverițele! Probabil că interogația trimitea spre alt răspuns, profesional, mai aproape de așteptările prietenilor și de îndeletnicirile profesorului. J.L. Borges este surprins, în Islanda, cînd vicarul de Borgfiords îl întreabă dacă a cunoscut un preot păgîn. Chiar mai mult, aceștia sînt în general ciobani sau pescari care nu știu să citească, aleși prin vot. Inedită informație pentru un scriitor care a cutreierat lumea! Adesea, mirabilul are nebănuite căi de relevanță.

Cînd am sosit  în Canada, la aterizarea pe aeroportul „Mirabel” – vechea poartă aeriană de intrare în Montréal, aflată la 50 km de oraș –, am nimerit o zi geroasă, minus 31 de grade Celsius, aveam să citesc pe un termometru exterior. Un român care aștepta pe cineva în imensa sală „Arrivées”, citindu-mi etnia și privind echipamentul meu destul de sumar pentru clima locului, m-a avertizat umoristic: „Vezi că afară este un ger crunt, nu pune mîna pe urechi; s-ar putea să-ți cadă!”. Nu era departe de adevăr, iar avertismentul conaționalului l-am luat în serios, revizuindu-mi ținuta și obiceiurile, depășite de meridianul pe care mă aflam.

Dar, contrar aparențelor, nu frigul a fost faptul impresionant care m-a marcat la sosirea aici. Îl bănuiam, deși mi-a depășit așteptările în anii ce au urmat. S-a nimerit ca la doi pași de locuința pe care am închiriat-o să dau peste biblioteca arondismentului. Dacă ceva m-a impresionat profund la primul contact cu Canada, mai precis cu orașul Montréal, de departe acel „ceva” a fost bibliotecia publică a arondismentului unde hazardul mă așezase. Dincolo de dotare, un răsfăț de confort și bun-gust te invita la popas. Căldură iarna, aer condiționat vara, acces liber la rafturile doldora de cărți, tezaur bogat de carte, ba chiar într-o zi m-am pomenit cu un volum nou apărut, pe care îl comandasem și care nu figura în inventarul curent, cumpărat ulterior de către bibliotecă.

Acolo, pînă am intrat în posesia documentelor oficiale de rezidență, îmi plăcea să petrec mult timp, răsfoind cărți, iar locul predilect devenise o sală cu rafturile doldora de  enciclopedii, lucrări de referință din toate domeniile, în engleză și franceză, majoritatea.

Surpriza nu s-a lăsat mult așteptată: chiar pe raftul din fața mea tronau cele șaisprezece volume din The Encyclopedia of Religion, Editor in Chief Mircea Eliade, Macmillan Publishing Company, New York, 1987. Întîmplător, primul volum pe care l-am scos din raft a fost al XVI-lea, cel al bibliografiei, iar uimirea a fost peste măsură. Eram cît de cît la curent cu literatura lui M. Eliade, dar ce țineam acum în mînă depășea firavele mele cunoștințe în domeniul istoriei religiilor. Privind șirul cotoarelor maronii, am simțit o tresărire a orgoliului național, sentiment care mă încearcă destul de rar.

Ba, încurajat de tîrzia mea descoperire, am vrut să văd pe unde sînt „așezați” cîțiva dintre celebrii mei compatrioți. Gîndul m-a dus la matematicienii români, cunoscuți din volumele de referință din țară pentru realizările de excepție. Dacă îmi aduc bine aminte, am deschis o Enciclopedie Britanică, curios să văd ce nume românești au trezit interesul insularilor. Am dat de unul singur, român cum sînt eu canadian: János Bolyai, recunoscut, alături de Lobacevski, ca întemeietor al geometriei neeuclidiene. Cu siguranță, nimerisem volumul titanilor, al întemeietorilor, geniile românești trebuie să fie în alt volum, un palier mai jos. N-am mers mai departe, la alte discipline, cunoșteam interminabilele discuții relative de la Ștefan Odobleja (Psihologia consonantistă), la controversatul Nicolae Paulescu, presupusul descoperitor al  insulinei etc. Barem să plec cu o certitudine, mi-am zis, să caut numele lui Petrache Poenaru, tatăl unui brevet parizian care a stîrnit vîlvă la vremea respectivă: „Condeiul portăreț fără sfîrșit, alimentîndu-se însuși cu cerneală”. Dar unde să-l caut? Și-apoi, nu am certitudini nici cu el, cine știe peste cine mai dau!

Pleoștit, îmi strîng calabalîcul și trec la cafeneaua-librărie de peste drum unde, la cele cîteva mese așezate între rafturile cu cărți, poți bea o cafea și trăncăni vrute și nevrute. De obicei, găsești cu dificultate un loc, proximitatea de „l’Université de Montréal” furnizează majoritatea mușteriilor, după semne ușor de identificat. Tineri gălăgioși, antrenați în tot felul de discuții, mai aprinse sau mai la foc domol, își etalează zgomotos argumentele demonstrațiilor. Găsesc un loc lîngă două tinere, studente, cu certitudine magrebiene, am dedus după înfățișare, baticuri și accentul franțuzesc inconfundabil, diferit de cel al locului unde ne aflam. Nu am intrat în vorbă cu ele, discreția și o conversație aproape în șoaptă nu invita la taifas în trei.

Un copil se juca printre mese cu un avion de hîrtie, care ateriza pe te miri unde, fără a deranaja pe pătimașii cafegii, ba parcă chiar participau cu semne încurajatoare la bucuria copilulului prin scurte aplauze cînd avionul zăbovea mai mult timp în zbor. Ludicul amesteca vîrstele într-o plăcută ambianță. Avionul face o scurtă aterizare și pe masa noastră, iar una dintre comesene, veselă și cu un aer patriotic, o informează pe partenera de discuții, simplu și hotărît: „Știi că avionul este invenția noastră cu care ne mîndrim, invenție marocană?“. Colega a schițat un ușor zîmbet, dar cel mirat am rămas eu. Nu că nu știam, dar nici măcar nu bănuiam o asemenea paternitate!

Colegele de masă și-au strîns foile răsfirate neglijent, îndesîndu-le în rucsacurile acoperite cu cromatice embleme și caricaturale desene, au salutat politicos părăsind rapid localul, fără a mai putea intra în vorbă cu ele. Ezitare regretabilă deși, sincer să fiu, mă îndoiesc că le-aș mai fi putut captiva atenția cu nu știu ce izbîndă românească. Să fi pomenit de Aurel Vlaicu, de Traian Vuia, de mai recentul Henri Coandă, realizatorul primului avion cu reacție din lume?

Poate că nici nu eram capabil de un asemenea exercițiu...

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.