În ediția Mircea Eliade, Proza literară, din seria „Opere fundamentale”, ne-am propus să reunim totalitatea scrierilor beletristice ale lui Mircea Eliade, antume și postume, urmate, la final, de cele cîteva piese de teatru. Pînă în prezent, au apărut primele patru volume, conținînd: scrierile de dinainte de debutul editorial (I), prozele din „ciclul indian” (1930-1935, II), romanele generaționiste (III-IV). Ediția va continua cu prozele din perioada 1936-1955 (de la Domnișoara Christina la Fata căpitanului), Noaptea de Sînziene (VI) și scrierile din perioada 1956-1986 (proză și teatru, VII). În continuare, prezentăm cîteva opinii de editor, care s-au conturat pe parcursul celor aproape patru ani de cercetare.
Particularități ale operei
De la bun început am știut că, pentru reflectarea veridică a profilului scriitorului, în ordonarea prozelor lui Mircea Eliade ar trebui să se țină cont de o serie întreagă de probleme specifice. Unele, asupra cărora nu insistăm, țineau de accepțiunea pe care o dădea autorul genurilor literare (roman, proză scurtă), care a antrenat o primă îndepărtare de modelul în uz, care propunea distincția dintre ele (cu romanele se începea, de regulă, editarea). De pildă, Șarpele este subintitulat „roman” (deși volumul cuprinde, pe lîngă proza omonimă, încă două povestiri, Întîlnire și Aventură), Domnișoara Christina apare, (și) din rațiuni editoriale, cu precizarea „roman”, Șantier, care are la bază jurnalul indian, este subintitulat „roman indirect”; însă o proză ca Pe strada Mîntuleasa este publicată fără nici un fel de precizare. Astfel, în locul separării tradiționale (roman, proză scurtă), am preferat o încadrare mai laxă, în categoria generală a prozei literare, care scoate în evidență anumite idei sau teorii ale autorului despre genul romanesc (conceptul de „roman indirect”, de pildă) și care permite o mai bună observare a etapelor de creație și a trecerii treptate de la proza „realist”-autenticistă la cea fantastică (mitologică).
O altă chestiune ține de lipsa unei legături directe, consubstanțiale, între cronologia editorială și cronologia internă a operei, care se poate constata în cîteva cazuri punctuale; respectarea celei dintîi se dovedește, la o privire mai atentă, neconcludentă, chiar falsificatoare, ea fiind strict conjuncturală (uneori motivată de simple rațiuni financiare), exterioară deci genezei operei și fără legătură cu o eventuală evoluție a prozei lui Eliade. În fapt, această nesincronizare este evidentă în două cazuri precise. Primul este acela al publicării întîrziate a unora dintre prozele scrise în perioada indiană (inclusiv a celor care au la bază jurnalul indian). Semnalăm doar conceperea relativ simultană a romanelor Isabel și apele diavolului (1929-1930) și Lumina ce se stinge... (perioada 1930-1931) și a jurnalului indian (din care se vor extrage apoi Maitreyi și Șantier, ultimul datat de autor, în text, 1929-1931) și publicarea lor eșalonată în timp: primul în 1930, al doilea parțial în foileton în 1931 și editorial de-abia în 1934, ultimele în 1933 și 1935. Or, publicarea acestor scrieri este practic perturbată, la începutul anului 1934, de apariția primei părți a ciclului Întoarcerea din Rai, roman ținînd în mod evident de o altă vîrstă de creație. Respectarea cronologiei strict editoriale – în care Întoarcerea din Rai și, prin forța lucrurilor, și partea a II-a a ciclului, Huliganii, ar trebui plasate între Maitreyi și Lumina ce se stinge... – risca să pună în umbră amploarea și reprezentarea diferită a unor concepte-cheie pentru creația lui Mircea Eliade, cum ar fi acela de „autenticitate”, adaptat atît scrierilor „indiene”, cît și ciclului generaționist. Mai mult, risca să „dezmembreze” ceea ce am putea numi „ciclul indian” (scrierile dintre anii 1930-1935). În aceste condiții, am preferat să plasăm Lumina ce se stinge... și Șantier (în volumul II, alături de Isabel și apele diavolului, Maitreyi și India) înainte de Întoarcerea din Rai și Huliganii (care vor fi publicate în volumele III-IV).
Situația se repetă în exil, cînd Eliade alege limba română ca limbă de creație: majoritatea prozelor (fantastic-mitologice) apar conjunctural, fluctuant, în exil sau în țară, în diferite volume antologice (Nuvele, 1963; La țigănci și alte povestiri, 1969; În curte la Dionis, în 1977, ed. Ioan Cușa, și, cu o altă structură, în 1981, ed. Eugen Simion). Astfel că nu interesează atît cronologia editorială (a volumelor), cît cea internă, a prozelor ca atare, doar aceasta din urmă dînd idee despre evoluția operei scriitorului.
Dată fiind complexitatea laboratorului de creație eliadesc, destule scrieri sînt dublate de existența unuia sau a mai multor manuscrise (existente în mai multe arhive publice, în țară și la Chicago). Unele reprezintă fie forme inițiale, fie continuări ale unor proiecte, altele sînt jurnale de creație sau jurnale folosite ca „documente” de creație etc., statutul lor fiind așadar diferit de acela de simplă „variantă”. Unele dintre volumele ediției vor fi însoțite de una sau mai multe secțiuni, denumite fie Addenda (în cele mai multe situații), fie Appendix (în cîteva cazuri punctuale). În Addenda, se vor regăsi textele care precedă opera: versiunile inițiale (protoformele); jurnalele de creație sau jurnalele ținute în scopul creației (conform poeticii autenticiste, de altfel) etc. În schimb, în Appendix, am reprodus textele care continuă textul/proiectul de bază, însă într-o manieră sincopată, de desprindere (proiecte ulterioare la care s-a renunțat, cazurile de abandon ale unor opere). Cel mai important manuscris din această categorie este cel al ciclului nefinalizat Viață nouă, parțial inedit pînă acum, la care vom reveni mai jos.
Volumul I
În continuare, vom prezenta sumarul cîtorva dintre volume, susceptibile a reconfigura profilul autorului.
Cu cîteva excepții (unele proze scurte sau capitole de roman publicate de autor în presa epocii), volumul I cuprinde texte (beletristrice sau diaristice) scrise de Eliade în adolescență, înaintea debutului editorial cu Isabel și apele diavolului (1930), dar pe care fie nu a reușit, fie nici nu a intenționat să le publice în timpul vieții. Mai exact, o serie de romane și fragmente de roman (Călătoria celor cinci cărăbuși..., Memoriile soldatului de plumb, Romanul adolescentului miop și [Gaudeamus]); proza scurtă (în periodice) și două Addendae (la care ne vom referi mai jos). Multe dintre acestea, inexistente în arhivele publice din țară, ne sînt accesibile, în momentul de față, doar în editarea altora (Mircea Handoca).
Contrar normelor în uz, care presupun editarea scrierilor postume după cele antume, am început tocmai cu acestea publicarea prozei literare a lui Mircea Eliade – nu pentru a pune în evidență doar cronologia internă a operei sau precocitatea autorului, ci și o anume viziune organică asupra propriei deveniri literare, despre care scriitorul oferă, retrospectiv, informații prețioase, mergînd pînă la mitizarea unora dintre aceste scrieri (de pildă, a celor două „«romane fantastice»”, Călătoria celor cinci cărăbuși în țara furnicilor roșii și Memoriile unui soldat de plumb). Astfel, Eliade le consideră matricea întregii sale creații literare, căreia i-ar fi configurat, încă de pe atunci, direcțiile și liniile de articulare, imprimîndu-i un anumit pattern, sesizabil pînă la finalul vieții.
Cele două Addendae sînt gîndite tocmai pentru a reflecta întregul program autenticist al tînărului Eliade – și nu doar o simplă poetică autenticistă, cum s-ar putea crede –, evident încă din acești ani de primă tinerețe. Romanul-jurnal, romanul autobiografic și jurnalul propriu-zis sînt speciile predilecte ale primului Eliade, punînd în evidență subteranele și geneza proiectului Romanului adolescentului miop. Astfel, în două secțiuni din Addenda I, intitulată chiar Din laboratorul „Romanului adolescentului miop”, am încercat reconstituirea, inevitabil parțială, a [Romanului unui om sucit], proiect-matrice pentru viitoarea scriere și am ordonat, pe cît posibil cronologic, diferite capitole și fragmente de roman, pe care autorul le-a rescris sau la care a renunțat în forma finală. Rezultatul s-a dovedit, în opinia noastră, spectaculos.
În Addenda II am reprodus diferite jurnale sau jurnale de creație, texte care, dincolo de statutul lor de document biografic, reprezintă efectiv un laborator de creație pentru Romanul adolescentului miop. Astfel că, spre deosebire de Jurnalul publicat mai tîrziu de autor (și asumat ca atare) sau de Jurnalul portughez, aceste însemnări de adolescență nu funcționează doar în sine, ci au și un rol evident de suport (adjuvant) pentru romanele autenticiste. Cel mai revelator exemplu este Jurnalul tipilor din clasă.
Volumele III și IV
Cuprind romanele generaționiste Întoarcerea din Rai (1934) și Huliganii (1935), însoțite de cîteva manuscrise descoperite în cercetările noastre și, pînă în prezent, fie inedite, fie parțial inedite. Astfel, în volumul III am publicat Întoarcerea din Rai împreună cu o versiune manuscrisă anterioară, protoromanul [Victorii] (din colecția B.A.R.). [Victorii] se prezintă ca un manuscris cu filele amestecate și numerotate de bibliotecar; el cuprinde și unele părți care țin, probabil, de un alt proiect epic. Din aceste considerente, am socotit util să prezentăm, alături de o posibilă reconstituire a acestei versiuni inițiale a romanului, și o transcriere a sa ca atare, filă cu filă (urmînd numerotarea bibliotecii). Ce este interesant este că din protoromanul [Victorii] pare a lipsi tocmai... generația (apare doar către final, în cîteva pagini care în romanul final se vor transforma în capitole întregi...).
Volumul IV cuprinde Huliganii, cu Appendixul [Viață nouă], unde am publicat romanele concepute (în România, Anglia și Portugalia) și apoi abandonate în diferite stadii, Ștefania și Viață nouă, care ar fi continuat proiectul „Întoarcerii din Rai”. Ștefania și o serie de capitole din Viață nouă au fost editate de Mircea Handoca, într-un volum intitulat chiar Viață nouă. Dacă în privința Ștefaniei manuscrisul găsit de noi coincide cu cel publicat de Handoca, descoperirea și editarea, după știința noastră, în premieră a manuscrisului Viață nouă (al cărui jurnal de creație există în Jurnalul portughez) se dovedește incitantă, chiar spectaculoasă pe alocuri. Astfel, în versiunea din volumul IV, Viață nouă se prezintă ca o operă de sine stătătoare, dar nefinalizată și rămasă, parțial, în diferite stadii de redactare și de coeziune. Manuscrise ale romanului (dactilografiate sau olografe, reflectînd etape diferite de redactare și vîrste diferite ale scrierii) se află în cîteva arhive (în România și la Chicago); spre deosebire de [Victorii], aici nu mai este vorba de o reconstituire a manuscrisului și de reordonarea sa, ci de transcrierea sa coroborînd mai multe surse olografe. În intenția autorului, acest roman ar fi trebuit să reflecte chiar „tragedia legionară”. Cititorul va putea constata singur maniera în care o face – dacă o face...
Oana Soare este coordonatoarea ediției Mircea Eliade, Opere, Proza literară, lucrată de un colectiv de cercetători de la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, sub egida Academiei Române.
.jpg)
