Recunosc, sînt suveranist: cred că țara mea trebuie să ia decizii fără amestecul actorilor antagonici, iar cetățenii săi să își voteze liber aleșii.
Sînt patriot: cred în identitatea mea de român, cred că încă avem multe de oferit lumii, cultural și istoric.
Îmi doresc progresul: îmi doresc ca societatea mea să privească înainte, să vrea să evolueze, să accepte ce i-ar prii să schimbe.
Sînt și conservator; mă simt legat de tradițiile care ne definesc rădăcinile, datorită cărora ne regăsim acasă.
Numai că n-am voie să fiu toate cele de mai sus simultan, potrivit accepțiunilor curente. Pick a side, mi-ar spune americanul nervos și deja inflamat. Pentru că acolo, în America, s-au cristalizat în istoria recentă aceste polarizări. Pentru că America a conturat și așa-numita corectitudine politică, și wokeness-ul, și patriotismul înarmat. Trebuie musai să punem lumea în cutiuțe clar etichetate – și obligatoriu în cîte două: diametral opuse, antagonice, neconciliabile. E mai simplu așa, în lumea în care sîntem la tot pasul asaltați de un marasm de informații (poze, meme, titluri, clickbait, grupuri de WhatsApp, afișe stradale, reclame etc.). O lume în care unele cuvinte și sintagme nu mai au o accepțiune general valabilă, pentru că au fost deturnate și redefinite. Dacă termenul woke (o corupere de bon ton a participiului și trecutului verbului „a se trezi”) a apărut din societatea primului mandat al democratului Obama, prima administrație republicană Trump a prezentat lumii termenii de „post-adevăr” și „realități alternative”.
În ce categorie intră un american care este căsătorit, neoprotestant, cu cinci copii – dar care susține avortul?
Dar un homosexual care deține arme și este veteran din Afganistan?
Sînt acaparați termeni, noțiuni, simboluri simplificate fiindcă nu mai avem răbdare pentru realități complexe. La manifestațiile noii drepte radicale din România au fost mult mai multe steaguri decît la cele ale „tefeliștilor” și „reziștilor” – și mult mai multe costume naționale. Inerentă așadar și deturnarea nefastă a unor simboluri identitare pentru toți românii care țin firesc la țara lor, care găsesc lucruri bune și speranță în ceea ce-i înconjoară – deci patrioți, nu? Nu, din punctul de vedere al celorlalți.
În Statele Unite, echipa domnului Trump a lucrat asiduu în ultimii zece ani pentru redefinirea în conștiința publică a acestui termen, „patriot”. Practic, l-a confiscat pe următoarele coordonate: credincios (creștin sau evreu; musulmanul nu are cum fi patriot!), heterosexual, degrabă utilizator și posesor de arme de foc, oponent fervent al avortului și evident suporter al „Americii pe primul loc”. Desigur, doar pentru republicani; subtextul este că președinții, diplomații, publicul democrat au fost și sînt, de fapt, trădători – implicit au pus pe primul plan interesul lor sau al altor entități. Unii republicani susțin cu ardoare democrația și dezbaterea – numai să nu fie contraziși. După ce la întîlniri publice, membri ai publicului și-au luat la rost congresmenii republicani pentru deciziile controversate ale președintelui Trump, președintele Camerei Reprezentanților, Mike Johnson, și-a instruit colegii ca pur și simplu să nu mai organizeze așa-numitele town hall-uri, parte a esenței democrației americane, pentru că sigur protestatarii sînt plătiți „de ceilalți” să facă zarvă. Sigur că este plauzibil; dar nu este oare un foarte bun pretext de a interzice orice critică? Nouă, aici în Est, nu ne pare alarmant de cunoscut?!
Să fie limpede: nici în partea „cealaltă” a politicii americane nu e mai bine. Extremele noului conservatorism au fost provocate tocmai de pretențiile democraților radicali, prozeliții așa-zisei ideologii woke, cei ce au deturnat termenul de „progresist”. Pentru că, nu-i așa, progresul înseamnă musai libertate fără limite, dar bizar mărginită de ofensa din orice. Înseamnă toleranță – în sine, un termen acaparat: ești tolerant cînd accepți ceva cu care NU ești de acord, nu cînd îți este indiferent sau agreabil a priori. Înseamnă o amalgamare culturală utopică – cu o altă limită absurdă, invocarea excepționalității de către oricine, oricum, plus obligarea celorlalți de a o accepta. Și să nu uităm nici cosmetizarea istoriei pînă la flagranta distorsiune; seriale și filme plasate în Evul Mediu, în epoca industrială sau în universuri alternative cu societăți și grupuri a căror „diversitate” contrazice orice logică, un fel de comunism etnico-sexual. Conflictele dintre personaje apar adesea din orice alte motive decît cele mai evidente pentru perioada sau împrejurările în care se desfășoară acțiunea, iar explicațiile frizează absurdul; exemplu grăitor – noul film Albă-ca-Zăpada, soluția unei probleme pe care nimeni nu o avea. Mai toxică uitare intenționată nici că se poate; în loc să subliniem tocmai uriașa diferență de integrare socială dintre un „atunci” și acum, tocmai ca să putem continua în spiritul ei, producem adevărul alternativ (!) al unei istorii niciodată existente, nicăieri.
Așadar, Q.E.D.: în noua realitate provenită de peste Ocean n-ai cum fi și patriot, și progresist.
Dar cum avem acești termeni acaparați, avem și noțiuni brusc universalizate, cu înțelesuri adesea complet antagonice; cea mai ambiguă dintre ele, măreția. Noi, românii, am luat-o aici puțin înaintea americanilor, avînd de mult sintagma „România Mare”. Dar și premierul învecinat Viktor Orbán menționează de mult (și frecvent) Ungaria Mare. Cele două măreții sînt, din multe puncte de vedere, absolut contrare. Make America Great Again n-a făcut decît să consacre și să amplifice asemenea istorii preferențiale.
Marea problemă a măreției este tocmai momentul căruia i se aplică. În 2016, Donald Trump însuși l-a definit ca fiind expansiunea industrială din primii ani ai secolului al XX-lea. Apoi (în același interviu, în The New York Times) a extins perioada pînă în anii ’40 și ’50. Mai recent, actualul președinte a plasat America măreață exact în 1896 – pentru că predecesorul său de atunci impunea, desigur, uriașe taxe vamale. Cînd chiar emitentul unei etichete îi consacră fluiditatea, ce mai poți cere de la omul de rînd? Iar actualul președinte american este expert în a lăsa loc de interpretare. Flutură de ani de zile ideea unui al treilea mandat (neconstituțional). După violențele din 2020 a refuzat să critice sau să dezică de xenofobie și rasism, transmițînd extremei-dreapta cripticul mesaj „Stand back and stand by”. Republicanii moderați s-au autoconvins că președintele lor a luat atitudine, iar radicalii și-au frecat mîinile de bucurie că liderul le-a transmis doar să își suspende acțiunile, nu că acestea sînt antistatale. În percepția extrem de largă a perioadei ideale de măreție a Americii sînt băgate sub preș atrocitățile segregației, tumultul prohibiției, toxicitatea paroxismului vînătorii de comuniști din epoca McCarthy, asasinatele politice. Mai nou, în retragerea politică a Statelor Unite de pe scena mondială nimeni nu mai invocă nici lucrurile pozitive – uriașa contribuție a planului Marshall la dezvoltarea Occidentului. Pentru că echipa domnului Trump cristalizează și vinde, de mai bine de zece ani, „realitatea” măreției pe care votantul său și-o construiește în minte după bunu-i plac.
Pentru partea cealaltă a spectrului politic, America măreață a fost poate reprezentată deja: poate prin ascensiunea și mandatele lui Barack Obama la Casa Albă (un moment de real optimism în Statele Unite – desigur, în zona de centru și democrată). Poate prin protestele Black Lives Matter, dezvăluirile #MeToo (suporterii domnului Trump i-au acceptat declarațiile șocante la adresa femeilor), demistificarea trecutului. Pentru extrema democrată, America măreață trebuia să înceapă cu demolarea și remodelarea istoriei, nu doar a prezentului – așa încît să convină tuturor, să nu deranjeze pe nimeni, sub contagiunea unei așa-zise toleranțe care înseamnă de fapt nu o eliberare, ci un alt fel de înregimentare.
Și noi, românii, ne-am încadrat singuri în cele două nișe care se exclud, progresiști și patrioți; cum de bunăvoie am îmbrățișat Valentine’s Day și Halloween, am adoptat și curentul polarizării în stil american. De la doamna Lasconi, care în mod cringe a încercat atitudini și declarații progresiste (vezi definirea de mai sus), pînă la domnul Ponta, cu a sa plagiată și bizară șapcă roșie, „România Pe Primul Loc”, RPPL; măcar MAGA e pronunțabil.
Și atunci, cum își găsește locul progresistul patriot? Dar patriotul progresist?
De cîțiva ani rulez în minte o sintagmă care mă obsedează: noua extremă a căii de mijloc.
Centrul a fost mai mereu format din masa critică decidentă, atît în opinia publică, cît și în procesele electorale. Intenționat evit termenul de „majoritate”: este prea categoric și poate prea simplist. Așadar, centrul: format din grupurile eterogene care de obicei nu ies în stradă, nu sînt vocale și militante, oamenii „care-și văd de treabă”. Inclusiv la noi, acest centru este din ce în ce mai subțire, mai amenințat. Membrii săi sînt din ce în ce mai presați de extreme – timide și închise pînă recent, acum noi mase critice, datorită comunicării omnidirecționale. Iar zona dintre extreme și centru, pe o linie imaginară, are din ce în ce mai puțini membri, din ce în ce mai puțin dialog, este din ce în ce mai golită. Ca o țesătură care se rărește de la atîta purtat, prin care începe să se vadă.
Centrul, calea de mijloc, a devenit o extremă în sine. Opiniile critice – în sensul intenției cîntăririi obiective, legate de plauzibilitate și argument – sînt din ce în ce mai dezavuate și descurajate de societatea însăși. O nouă spirală a tăcerii, în care nu majoritatea pune presiune pe minoritate, ci masele critice pe majoritate.
Cred însă că în contextul în care nebunii conduc azilul, cum scria recent Stephen King, această nouă extremă a căii de mijloc este de fapt soluția echilibrului interior. De cîte ori nu am simțit că ar fi mai liniștitor să nu avem o părere despre ceva, chiar întrebați și presați fiind despre controversa zilei? Nu sînt adesea mai limpezi și poate mai fascinante griurile decît culorile tari? Nuanțele nu înseamnă duplicitate, ci dimpotrivă – depărtarea de punctul nevralgic, plasarea în acel punct de referință cerut de Arhimede pentru a mișca Pămîntul. Nu înseamnă înfumurare și superioritate: doar că găsim mai fascinant și mai prielnic să vedem cît mai multe fațete ale realității decît să ni le alegem pe cele convenabile.
N-au decît să pună alții etichete. Să nu ne facem noi înșine rău, cu bună știință, încadrîndu-ne în cutiuțe etichetate strîmb, cu ștersături. Și obligatoriu în cîte două, binare, diametral opuse și antagonice.
Mihai Melinescu este jurnalist specializat în politică externă, la TVR.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
