Amalia Lică a cîștigat patru medalii de aur la gimnastică ritmică. Nu știm niciodată la ce sport mai sare iepurele?

Iepurele sare, dar dacă e singur pe cîmp, pînă crește mare e păpat de alte viețuitoare. Întotdeauna ne folosesc poveștile. Mai ales cele de groază. Amalia Lică e ceea ce se numește un OZN. La 15 ani a lăsat lată asistența de la Europenele de gimnastică ritmică. În urmă cu o jumătate de secol minus un an, o fetiță de 13 ani și jumătate făcea la fel, 4 aur, la Europenele de gimnastică (neritmică). Pe numele ei Nadia Comăneci. Dar Nadia nu era singură. Avea un întreg sistem alături de ea. Și sistemul a dus-o către dimensiunea de zeitate de la Montréal. Sistemul însemnînd tot ce era mai eficient și mai militarizat în sport. De cînd nu se mai poate cu biciul și cu frica nu prea mai știm cum să facem. Astăzi, Amalia e singură. Sigur, nu în absolut. Ea a luat unul dintre titluri alături de echipă, dar performanța ei a venit ca de pe altă planetă. Dovada e chiar declarația președintei federației, fosta mare gimnastă Irina Deleanu, care s-a declarat șocată de succesul sportivei sale. Asta spune mult despre cum apare performanța la noi. Sigur că oamenii de lîngă Amalia știau sau măcar bănuiau de ce e capabilă. Dar e posibil ca nici ei să nu fi fost conștienți de dimensiunea fenomenală a reușitei tinerei care are acum în față alt examen, cel de capacitate. Asta pentru că, la noi, un David Popovici, o Simona Halep sînt precum cometa Halley. Cu diferența că aceea știi matematic cînd apare. La noi se întîmplă cînd se aliniază astrele. După care, evident, în lipsa unei scheme de reproducere a minunii, astrele se dezaliniază și rămînem cu ochii-n beznă. În istoria de după comunism am avut multe succese la nivel de junioare și juniori sau tineret. La handbal, la fotbal chiar, și în tot felul de alte sporturi am rupt norii, după care s-a rupt vraja. Odată ajunse sau ajunși pe scena mare și hiper-profesionistă, proaspetele speranțe se transformă în dezamăgiri cronice. Pentru că sportivi mai avem. Ce nu prea mai avem e sport. Sigur că Amalia Lică poate să devină o senzație și la senioare și să se transforme într-o șansă olimpică la Los Angeles. Nu e condamnată să urmeze ratările altora. Numai că nouă asta ne spune experiența ultimelor decenii. Că ni se dă și nu știm să ne băgăm în traistă. E ca povestea cu naufragiatul care nimerește peste peștișorul de aur și îl roagă să-l salveze. Bine, zice peștișorul și dispare. Omul răsuflă liniștit. Trece un vapor, îi face cu mîna, las’ că mă salvează peștișorul. Mai trece unul, la fel. După care vine un val mare și îl bagă la fund. Înainte să se înece vede peștișorul și îl întreabă disperat de ce nu l-a salvat. Păi, ți-am trimis două vapoare, e răspunsul. V-am zis, la noi e cu povești. Cu realitatea stăm mai rău.