Cultul irelevanței

Premierul Marcel Ciolacu l-a primit la București pe omologul său din Ungaria, Viktor Orbán, știind prea bine cu cine se întîlnește. Faptul că întîlnirea a existat nu e cine știe ce motiv de surprindere, însă a lipsit cu desăvîrșire o demarcare strictă a limitelor conversației. Limite care despart România, (încă) membră a clubului occidental, de gubernia rusească de la vestul granițelor noastre. Publicul românesc a citit doar cîteva cuvinte în sfînta limbă de lemn guvernamentală și a văzut o poză banală. Nimic despre dorința României de a întări construcția europeană și nimic despre eforturile ostentative și sfidătoare ale oaspetelui domnului Ciolacu de a tăia tendoanele Europei ca un bandit la colț de stradă după apus. 

Să mai spunem că Guvernul României asistă placid la intervenția statului vecin în economia, cultura și sportul local fără să facă nimic. E vorba de bani publici, nu privați, de decizie politică, nu rezultat firesc al condițiilor de piață. Spunem doar pentru a sublinia faptul că autoritățile de la București își declină absurd suveranitatea în fața unuia al cărui singur merit e că acționează mai sigur pe el. 

Rodica Culcer observa foarte bine pe comunitatealiberală.ro că, dincolo de Ciolacu, nici alți bărbați de stat foști, actuali și viitori nu au avut mare lucru de spus despre această vizită și nici despre declarațiile ulterioare ale agentului rus instalat temporar la conducerea Guvernului de la Budapesta. Nicolae Ciucă probabil n-a priceput mare lucru, iar Mircea Geoană, în poziția sa stranie de funcționar NATO și candidat-fantomă la președinția țării, n-a avut probabil spațiu și autorizațiile necesare pentru a o face. Așa că, încă o dată, dl Orbán a putut spune orice l-a tăiat capul sau avea ordin să spună. Ba chiar a și precizat mulțumit că Bucureștiul nu a avut nimic de comentat asupra intențiilor sale. Premierul ungar a primit o replică tăioasă, însă de la Varșovia, unde conducerea Guvernului Poloniei pare mult mai sigură pe rolul și rostul ei în timp și spațiu. 

Probabil fiecare dintre noi are în grupul de prieteni apropiați acel individ care se ridică primul de la masă, omul care ia micile decizii sau are curajul să înceapă discuția despre subiectele importante. Ei bine dacă ne uităm la Europa astfel, România nu este acel om. Din contra, România este năucul grupului, individul care iese mereu ultimul din lift și îl paște permanent riscul de a fi prins între uși. Individul care întreabă întotdeauna care a fost subiectul unei discuții ce tocmai s-a încheiat și oferă inutil opinii cînd deja s-a trecut la următorul subiect. 

Am mai scris în acest spațiu că, în ciuda dimensiunilor sale, România e un pitic european incapabil să își evalueze corect propriile interese și puterea efectivă. Ca un impostor la o întîlnire Mensa, România tace de teamă să nu se dea de gol. 

Bucureștiul e capitala europeană a ambiguității. Șefii de instituții românești nu spun niciodată lucruri clare, ci dau de înțeles. Nu afirmă, ci sugerează. Uneori tactica asta funcționează, de cele mai multe ori nu, iar văzută din afară, țara asta rămîne un mister. Și asta se vede cel mai bine din felul în care se relatează în presa străină. În general, nu se relatează. România e absentă din dezbateri, lipsește din statistici, opinia ei e necunoscută și deci neluată în seamă. 

Cînd totuși are cîte o zvîcnire, ea vine din stomac, nu din creier și, deci, nici un proces de gîndire nu stă în spatele ei. Fără raționamente reci, lipsesc și planurile. Și atunci ce să relatezi despre România? Recentul exemplu cu candidatura la NATO a președintelui Iohannis e relevant pentru starea asta de lucruri. Acest David Popovici al saltului diplomatic în gol a reușit involuntar să reprezinte perfect situația actuală a unei țări ce pare că vine de nicăieri și se duce niciunde. 

Ar fi de amintit aici că România își pregătește zilele astea lista scurtă cu candidați pentru un post de comisar european. Ajunge să citești relatările din presă ca să realizezi că și asta e un soi de mică combinație locală pentru o megasinecură pe care o vizează oameni dintre care majoritatea fără nici un fel de preocupare reală pentru afacerile europene. 

Am o singură explicație pentru starea asta de fapt. Și ea nu ține neapărat de rapacitatea elitei politice și economice românești (e aproape natural să fie așa), ci de lipsa ei de credințe. De orice fel. Ne-am obișnuit de prea mulți ani de zile să îi auzim repetînd clișee golite de sens și am făcut diferența între ei doar folosind detalii minore. 

Politicianul român generic nu e nici pro-european, nici suveranist. Nu e liberal și nici conservator. Libertatea are sens pentru el doar în măsura în care îl paște vreun pericol direct. E credincios în CV, dar merge la biserică doar în campanii. Îi pasă de banii publici cînd e întrebat, dar nu schimbă nimic pentru mai buna lor administrare. Refuză cu obstinație să facă legătura între lucruri evident interdependente și preferă un soi de personalitate multiplă. Una pentru TV, una pentru partid și încă una pentru afacerile personale. Va emite zgomotele necesare în orice context și va merge mai departe senin și neafectat ca o dronă filmînd peisaje pe timp de pace. 

În raport cu cei aflați sub el, politicianul român e ciocoi. În raport cu oricine din afară se consideră mic și irelevant și e permanent lovit de o teroare mistică – undeva, ceva acolo ar putea să îi facă rău, deci mai bine nu calcă pe teritoriile minate ale gîndirii libere. 

Experiența ne arată că acești martori ai cultului irelevanței au dreptate să se comporte așa. Nu sînt aproape niciodată sancționați. De ce s-ar schimba dacă merge și așa?