Războaiele dintre blocuri

De la o generație la alta, jocurile copiilor sînt diferite. Astăzi, cele mai multe sînt pe ecranul calculatorului sau al telefonului. Cînd eram copil și n-aveam personaje sau avataruri pe un ecran, actorii eram noi înșine. Ne jucam de-a soldații și de-a eroii. Am apucat acele așa-zise „războaie” dintre blocuri. Fiecare bloc avea, teoretic, o armată, formată din băieții care locuiau în el.

Toți cei de vîrste similare, care locuiam în același bloc, ne cunoșteam bine între noi de la joacă. De obicei, joaca și jocurile erau pașnice. Uneori însă printre noi circulau tot felul de zvonuri, ca de exemplu acela că băieții din Y3 s-ar fi pregătit să ne atace. Circula și povestea că rivalii cei mai puternici ai lor erau cei din Y2, un bloc la fel de mare, și că odată avusese loc o bătălie cruntă între ei. În urma conflictului, se spunea, cîțiva copii fuseseră chiar luați cu Salvarea (ce ne mai plăcea să colportăm și să exagerăm astfel de zvonuri). Cei din Y3 n-ar mai fi îndrăznit să se bată cu cei din Y2, dar puseseră ochii pe blocuri ceva mai mici, cum era al nostru, pe care voiau să le învingă pe rînd. Să-și mărească sfera de influență, cum ar veni, și să ne oblige apoi pe noi să luptăm alături de ei împotriva celor din Y2. Noi ne cam temeam de ei și speram în ajutorul celor din Y2 care erau însă mai departe.

Exista, evident, o analogie cu geopolitica. Y3 erau ca rușii (așa le și ziceam uneori, deși la școală nu învățam de Rusia, ci de URSS), iar Y2 erau un fel de americani. Tînjeam după prietenia și ajutorul celor din Y2, dar locuiam în umbra marelui Y3. Săptămînile și lunile treceau fără să se întîmple nimic. Armatele nu se adunau. Uneori, cîte unul dintre noi ne mai aducea aminte că ar trebui să ne pregătim. „Arme” aveam, dar le foloseam mai mult în scopuri „minore”. Dețineam fiecare cîte un crăcan, adică o mică praștie făcută din sîrmă mai groasă, cu zgîrci. Muniția erau invizibilele sau, mai popular, invizoacele. Erau de obicei niște ace cu bold îndoite sau sîrmulițe în formă de potcoavă, pe care le fixam în zgîrciul extras dintr-un elastic și trăgeam cu ele, de multe ori în ciorapii de nailon ai cucoanelor care treceau pe stradă. Trăgeam cu precauție, de la mare distanță, și le nimeream foarte rar, iar cînd reușeam, de cele mai multe ori ele nici nu prea înțelegeau ce li s-a întîmplat. Era ca o pișcătură care rupea ciorapul. De altfel, la Cîmpina, unde mergeam în vacanță, crăcanul se numea pișcărici, iar invizoacelor li se zicea mai simplu – capse.

Acasă, mai toți le țineam ascunse prin sertare sau buzunare secrete. Erau complet „ilegale”. Părinții se temeau, evident, să nu cumva să ne scoatem ochii cu ele și, cînd ni le găseau, le confiscau, fără excepție. Cînd se întîmpla asta, fiecare era nevoit să-și confecționeze un altul, fiindcă dincolo de faptul că erau „ilegale” erau absolut „indispensabile”. Nu se putea să fii băiat și să n-ai crăcan. Aproape întotdeauna, noul crăcan (confecționat după o confiscare) era mai performant decît cel vechi. La fel ca și la telefoanele de astăzi, tehnologia evolua. Cele mai noi erau mai mari, cu mai multe zgîrciuri împletite, cu invizoace mai mari și trăgeau mai departe. Dar astea erau armele mici, echivalente unui pistol. Nu prea aveai ce face cu ele în cazul unui adevărat război între blocuri. Unii au inventat mitraliera cu invizoace. Era vorba de o placă cu niște cuie pe o margine, de care erau fixate mai multe zgîrciuri. Pe fiecare zgîrci se punea o invizoacă și se arma, adică se întindea zgîrciul și invizoaca se prindea în celălalt capăt al plăcii de un cîrlig de rufe. Cînd dădeai o karată (cum ziceam noi) în toate cele șase-șapte cîrlige de rufe, eliberai toate invizoacele simultan. Noua armă era mai puțin precisă și trăgea la distanțe mai mici, dar în cazul unui asalt, de aproape, la „război”, putea fi eficientă. Aș zice că era echivalentul unui Uzi. Dincolo de asta aveam și arcuri cu săgeți, săbii și sulițe confecționate manual din tot felul de bețe. Unii își făcuseră scuturi și coifuri. Uneori mai aveam cîte o confruntare cu cei din blocul N. Erau un fel de meciuri amicale. Nu eram mai mult de cinci șase combatanți de fiecare parte și nu îndrăzneam să ne lovim nici cînd se ivea ocazia. Cîștigau cei care îndrăzneau să facă șarje mai lungi cu bățul printre adversari, urlînd și speriindu-i mai tare.

Într-o zi, însă, cred că era după Crăciun, fiindcă eram încă în vacanță și toți aveam la îndemînă brazi sau molizi (cum erau pe atunci) aruncați la gunoi, numai buni de cioplit și de făcut săbii sau sulițe din tulpina lor, mergeam la „complex”, trimis de mama să cumpăr pîine. Nu mică mi-a fost spaima cînd pe străduța din spatele blocului am dat peste o întreagă  ceată de războinici (cred că erau peste 30, un întreg pluton, cum urma să aflu în armată), mărșăluind aliniați dinspre Y3, cu săbii, arcuri, sulițe, scuturi și coifuri, îndreptîndu-se către aleea dintre blocurile noastre „aliate”. Nu mă știau prea bine și nu m-au băgat în seamă, poate și fiindcă eram singur și aveam un aer foarte „civil”, cu sacoșa mea goală fluturînd într-o mînă. Am trecut tiptil pe trotuar pe lîngă ei și mi-am văzut mai departe de treabă. Cînd m-am întors cu pîinea înapoi, precaut și impresionat de ce văzusem, n-am mai zărit nici urmă de războinic. Am intrat în casă și i-am povestit mamei, care nu m-a prea luat nici ea în seamă. Și-o fi zis că-s niște scorneli. A doua zi, băieții din vecini mi-au povestit ce s-a întîmplat. Erau cîțiva care se jucau prin fața blocului în acel moment. Au văzut din timp marea „armată” și pur și simplu au intrat rapid în case. Nu era de glumă. „Războinicii” s-au învîrtit amenințător pe aleile din jur și, negăsind nici un inamic, s-au întors la blocul lor. Mai tîrziu aveam să aflu că asta a fost și strategia lui Kutuzov, cînd Napoleon a invadat Rusia. I-a făcut pe francezi să le tot caute armata, evitînd pe cît posibil confruntarea directă. S-au bătut în cele din urmă la Borodino, cu un rezultat incert. La noi, bătălia a fost amînată pînă cînd am crecut mai mari și nu ne-a mai stat gîndul la așa ceva.