Muzica lui Brâncuși un alt fel de cronică

Mărturisesc că mai degrabă mimam entuziasmul de a-l revedea pe Brâncuși în expoziția de la Centre Pompidou din Paris. Vedeam multă strategie de marketing în organizarea acestei expoziții super-mediatizate, prin chiar situația, momentan, precară a muzeului, aceea de a fi închis pentru o renovare consistentă pe mai mulți ani. Mai ales că această expoziție nu era la prima manifestare de asemenea proporții: curatoriată magistral de comisarul de artă Ariane Coulondre, a fost precedată de o alta la fel de fabuloasă, în 1995, organizată de Margit Rowell, curatorul pe atunci al Muzeului Guggenheim, din New York. „Moartea plevuștii, bunăstarea știucii” părea în mintea mea că ar fi deviza întregii mizanscene.

Însă Brâncuși mi-a plăcut întotdeauna și nu mi se părea că aș face un rabat principial dacă îl revizitam. Din contra. În plus, el a fost tot timpul un fel de ancoră a noastră, a celor care veneam din România, la Paris, un oraș adorat de toți, fascinant, fără îndoială, și totuși mereu străin, inabordabil. Eram doar sceptică că putea modifica ceva în acea impresie estetică gravată puternic în sensibilitatea mea, cu ocazia primei vizite la atelierul mic, de lîngă Centrul muzeu Pompidou. Mă gîndeam, deci, că va fi destul de interesant să revăd opera lui, așa, desfăcută, întinsă, expusă la scară mare, însă într-un registru monoton, previzibil, pe aceeași frecvență emoțională.

Și, deodată: Cucurigu! Un inund de emoție frisonantă în tot corpul. Simțeam cum inima caută să urce cît mai sus fremătîndu-mi în gîtul dintr-odată uscat. „Sus să avem inimile...” Chiar de la intrarea în expoziție ne întîmpină nu un cocoș văzut și revăzut de multe ori, ci chiar o pasăre măiastră, o ființă fantastică, ce ne poruncea, exultînd de bucuria „revederii”, să-i auzim frumusețea.

Aproape îmi venea să îngenunchez și totuși să mă înalț, ceea ce oricum nu ar fi distonat cu instantaneele umori oculare ce începeau să se acumuleze în exces. Un sentiment de sacru și evlavie, însoțit de imbolduri ludice, de convivialitate, de dor și, mai ales, de joc ancestral. Și apoi, brusc, o glisare într-un ceva similar, probabil, ideii de absolut sau chiar absolutului însuși. Un vîrtej cathartic. Nu cred să fi văzut sau să fi simțit vreodată ceva mai frumos, fiindcă ce vedeam concura cu frumosul însuși.

Ce a urmat, deși pare trivial și clișeistic, nu poate fi redat prin simpla (ex)spunere. Cert e că această concentrare expozițională nu este doar una de top în siajul celorlalte expoziții, obișnuite, la Pompidou. Este ea însăși o artă magistrală. Nici o alta dinaintea ei nu putea să te pregătească pentru cea de față, deși fiecare dintre noi era convins că tot ce urma să vadă mai văzuse cîndva. Doar pătrundeai insidios, clandestin în chiar „Coloana Infinitului”, adică în viața, munca, frămîntările, neîmplinirile, dezamăgirile, iubirile, tristețea, bucuria, speranța, credința, destinul lui Brâncuși: toate ale unui om care erau chiar al omului ce este și ar fi putut să fie în fiecare dintre noi.

Șocul acestei suprapuneri teribile, dar posibilă, deloc exagerată, a penetrat bariera de rezistență rațională fără nici un fel de preludiu, brutal. M-au surprins intimitatea, familiaritatea nebănuite, în această recunoaștere de sine prin expunerea generoasă, nemediată a altui sine, străin și totuși prieten. Nu, cu siguranță că tot ce a fost Brâncuși în epiderma, în mintea și în inima mea nu se regăsea în Brâncuși-ul din fața mea. Impostorul nu putea fi decît în simțirea mea și trebuia să mă debarasez de tot ce rămăsese rezidual, obișnuit, în ea. Slavă Cerului că minunata, „Muza adormită”, nu dormea. Iar sfînta „Rugăciune” tocmai se spunea. Actele lor providențiale au făcut ca întoarcerea către zigotul care sînt să pară o joacă de copil. „Poarta oltenească”, la rîndul ei, s-a deschis precum înaltul cerului și libertatea de a fi orice, după ce coaja oului a crăpat, a zbughit ca din pușcă către mine însămi. Puteam în sfîrșit să văd. Să văd în mine însămi cu sinele care eram, alături. Ce neverosimil dublu, ce magică ipostază, ce extraordinară libertate!

Ne-am trezit alături de oameni veniți de peste tot, plimbîndu-ne tandru, într-o retrospectivă ontologică, arhetipală, unde esențe care se voiau tari (lemn, piatră, metal) se lăsau modelate de instrumente magice, ancestrale, tipologice, nu cu greu, ci îndelung, cu măiestrie, cu rigoare, cu finețe, fără deadline și, mai ales, cu înțelepciune, nădejde și multă iubire. Cu bucuria regăsirii unor vechi prieteni, părinți, fii și fiice, iubiți și iubite necunoscuți, ce așteptau de mult să fie căutați, dibuiți în materia vie ce îi ținea captivi, dar mai ales eliberați și redați lumii întregi. Se derulau forme din cele mai diverse ca într-un caleidoscop metafizic.

Dacă este să folosesc limbajul contemporan al artelor, cea de laborator sau intenționat experimentală, fotografică și totuși tridimensională, mai nou al explorării emoțiilor și tendințelor androgine, fluide, comunicante, exersat conjuncturale, prelucrate, avansat tehnologice, chirurgicale, unidirecționale, necesare și totuși antagonice, neîmblînzite, versatile, profund metamorfozice, multiforme și inteligente, perfecte, atunci Brâncuși le-a depășit cu o viteză a zborului pe care el însuși l-a descoperit, în chiar variantele unice, recognoscibile, universale ce se multiplică nevăzut. Brâncuși îți propune cu multă seriozitate o lume a ne-cuprinderii infinite, nu doar, potențial, o lume a libertății, într-un astăzi care o vrea din ce în ce mai incluzivă, mai nivelată, algoritmică, denominativă și, vădit, procustiană.

Viu & universal

Expoziția te inițiază subtil, însă cu încredere într-o întoarcere către un acasă primordial, într-o lume în care să te cuibărești doar ca răgaz între posibilitățile care poți fi. Un acasă față de care trebuie să fim nu reverențioși, ci iubitori. Să fii ucenicul „Cumințeniei Pămîntului” e singura cale, numai ea putea să te învețe cum să fii ceea ce poți să fii. Iar de la „Domnișoara Pogany” la „Prințesa X” variantele sînt aproape neverosimile. Nu întîmplător și scandaloase, aproape ininteligibile uman. Este viața omului altfel? A apărut ea fără obscenitatea pe care o atribuim sexualității noastre, fără curiozitatea intimității atingerilor noastre, gingașe, excesiv curioase, fără aprinderea dorințelor noastre îndrăznețe, posesive, libere, brutale? Este ea mai puțin misterioasă?

Nu cred că mă înșel prea mult dacă extrapolez asentimentul înțelesului multora dintre cei care au mers să îl revadă pe Brâncuși. Probabil acei curioși fericiți care îi treceau pragul atelierului prin acea ușă de lemn masiv, deloc interzisă, deloc inhibantă, care doar părea o trecere într-un dincolo inedit, se simțeau ca într-un ou, protejați și în același timp dornici să iasă altfel, diferiți față de cei care vor fi fost cînd au intrat. Voi, cei care intrați aici, aveți șansa speranței, a bucuriei și mai ales a onoarei de a fi! Este o înviere a fiecăruia dintre noi printr-o re-naștere care nu poate fi decît universală. Mulțime de cocoși fantastici, de păsări măiestre și de animale fabuloase era chemată să ia în primire existența, iar ea să răspundă fidel la strigătul viului.

Ne regăseam într-o materie mitică ce nu doar mustește, dar care mocnește, la propriu, de ipostazele care sîntem și putem fi sau nu sîntem și, poate, nu vom fi niciodată, însă mereu veșnice, iremediabile încercări ale esențialității noastre, unice, irepetabile, miraculoase.

Mi s-a părut o binecuvîntare toată această explorare a sinelui fiecăruia dintre noi și, în același timp, toată această ascensionare a lui din străfundurile lui uitate. E tulburător să te vezi așa, la începuturi, în potențialitatea a ceea ce nu doar ești, ci a ceea ce poți fi, și e mai mult decît ispititoare această libertate a transformării la care nu te-ai fi gîndit în vecii vecilor, amin. Și de ce ne-am mira fiindcă, pînă la urmă, este despre ceea ce ești înainte de gîndirea ta despre tine, înainte de contaminarea reflexivă, logică, perturbatoare, arogantă, rațională, denigrantă mereu a ceea ce ești.

Lucrările lui Brâncuși nu doar că sînt artă, sînt chiar ceea ce arta poate fi. Prin ele, arta însăși își recuperează sensul, miza, forța, chinul, spiritul, ființa, carnea. Poate fi ceva mai sublim decît sublimul însuși!? Privind „Leda” cea fecundă, începi să auzi, în chiar ființa care ești, ceea ce nu doar se vede sau se poate vedea. Începi să auzi Facerea. Pentru prima dată cred că am înțeles, fără aroganță, fără vanitate, fără pic de narcisism, în ce constă minunea care sînt.

Brâncuși ne face nu doar să vedem ceea ce nu se poate vedea, el ne invită, timid, gingaș, onest, să auzim ce uităm despre ce sîntem. Și ce cu-cu-ri-gu extraordinar! Ce deșteptare nemaipomenită! Și, mai ales, ce somn adînc a închis acest cîntat al dimineții vieții. Nu e timp decît pentru a trăi! Sufletul nu putea fi mai ușor, iar întinderea lui nicicînd mai vast coregrafică. Am plecat de la expoziție aproape zburdînd. Muzica lui Brâncuși venea după mine tiptil ca un cățel al universului și, odată cu ea, toată poezia „bestiarului” lui îmblînzit.

Constantin Brâncuși nu mai era doar acel țăran original, extraordinar, din România, care a ajuns, mergînd pe jos, pînă la Paris, să ne facă mîndri de românitatea noastră; el nu mai era nici doar acel artist revoluționar, excepțional avangardist al artei, care răstoarnă canoane și piedici impunînd o estetică nemaivăzută, neînțeleasă și consternantă, și totuși profund spirituală. El este chiar Omul, viu și universal, a cărui viață s-a transferat în opera lui și a cărui operă a devenit viață. Și nu e deloc o întîmplare că sculpturile lui, atunci cînd ești atent, cînd te scufunzi în vederea lor, chiar respiră. Și nu e nici o mirare că, deși nu îl vedem în nici una, Brâncuși e în fiecare dintre ele. Și nu poate fi decît un miracol că noi înșine, niște străini, uneori în chiar viața noastră, reușim să ne regăsim prin ele.

Dorina Pătrunsu este conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Interesele sale de cercetare și predare sînt filosofia social și politică, analiza instituțională și teoria alegerii publice.