Să te gîndești, din cînd în cînd...

„Frămîntare a unor idei obsedante” scrie în dicționar în dreptul ruminației și, deloc întîmplător, prima explicație a acestui cuvînt este aceea de „rumegare”. Altfel spus, ruminația este un proces mintal prin care revenim asupra unor evenimente din trecutul îndepărtat sau recent, le disecăm, le punem sub semnul întrebării, le căutăm soluții. Fiind vorba despre lucruri care s-au întîmplat, încheiate, acțiunea este una perdantă, ne răpește timp și ne lasă fără energie. Ba mai mult, ne poate bloca într-un ciclu vicios al gîndurilor fără finalitate.

În opinia specialiștilor, creierul crede că a supraanaliza o situație duce la găsirea de soluții. Prin urmare, tratează acest mecanism ca pe o anticipare a unei recompense. Nivelul de dopamină crește în timpul procesului și conferă motivație pentru a-l susține. În plus, a te strădui să rezolvi o problemă îți ridică și adrenalina, o bună sursă de energie. Acest cocktail este întregit și de serotonină, care ne dă o stare pozitivă, pe măsură ce mintea își imaginează noi și noi opțiuni. În momentul în care mult-doritele soluții nu se ivesc, secreția de serotonină este blocată și apare în schimb cortizolul, hormonul stresului, care duce la ruminații nesănătoase (scrie amahahealth.com).

Dacă ruminațiile se referă la evenimente trecute, la ce ar fi trebuit să fie spus, făcut, decis altfel, ori poate la felul în care ceilalți au interpretat ceva ce ține de tine, anxietatea are legătură cu evenimente viitoare – cum să refuzi o propunere sau participarea la o întîlnire, cum să-ți organizezi mai bine timpul sau finanțele, cum să planifici o vacanță, o demisie sau o despărțire. Ambele vin însă la pachet cu gînduri chinuitoare, cu acel „overthinking” atît de des pomenit în ultima vreme. De cele mai multe ori, în loc de soluții, se ajunge la griji, teamă, inactivitate, la senzația că pierdem controlul sau la tulburări obsesiv-compulsive.

Dacă încerci voluntar să alungi un gînd chinuitor, el are capacitatea de a reveni iar și iar, precum o muscă la vata de zahăr. Există însă alte metode recomandate pentru a întrerupe ciclul toxic. În primul rînd, mișcarea. Se pare că activitatea fizică, fără să fie neapărat un sport de performanță, te face să ieși din blocajul mintal. Apoi, concentrarea atenției spre ceva de îndeplinit concret, cum ar fi aranjarea dulapului sau a biroului, mici reparații prin casă ori chiar un joc, un puzzle, un rebus. Sau o discuție scurtă cu cineva apropiat, despre un film ori o carte. Gîndurile nu pot fi controlate, atenția, da.

Un alt sfat ar fi să recunoști că acestă „rumegare” nu este altceva decît o manieră de a evita o emoție dureroasă. Gîndirea excesivă ascunde adesea furie, frică sau rușine. E un mod de a evada de la asumarea ei și de a ocoli răspunsul la întrebarea: care este, de fapt, problema? Ignorarea emoțiilor nu face decît să învețe creierul că acestea sînt periculoase, așa că, în viitor, vor reveni și mai intense. Dar toate au nevoie de o validare făcută fără teamă. O idee ar fi să faci această analiză în scris, cu creionul pe hîrtie. Viteza scrisului o va încetini pe cea a gîndurilor și, odată ce vezi totul în fața ochilor, dobîndești și mai multă claritate în privința problemelor.

Conform unor clasificări, ruminația poate fi de trei tipuri: așa-numita ruminație depresivă, care se referă la analizarea propriilor ratări, defecte, nereușite și care poate genera rușine, vinovăție, regret, tristețe; ruminația furioasă, ce implică greșelile altora, care ne-au afectat, și duce la revoltă, frustrare, iritabilitate, și ruminația invidioasă, care face referire la ce au alții și ne-am dori, la cît de nedreaptă este viața și produce resentimente și gelozie. Oricum ar fi, ea apare pentru a umple o nevoie. Ne imaginăm că, dacă ne analizăm atent, nu ne vom mai repeta greșelile și ne vom mai corecta din defecte; dacă ținem evidența felurilor în care ne-au rănit alții, fără să-i iertăm, vom fi mai prudenți și mai puțin permisivi cu limitele noastre în viitor, iar comparațiile cu reușitele altora vor fi capabile, poate, să ne mobilizeze să realizăm și noi mai mult.

Util ar fi să ne putem răspunde la niște întrebări. Dacă, într-adevăr, în probleme trecute mai poate fi schimbat ceva din felul în care au decurs lucrurile. Ori dacă există în mod real o soluție care să depindă de noi. Dacă poate apărea probabilitatea de a ne lovi de ceva similar în viitor, așa încît repetarea unei strategii să ne ajute. Dacă forma de confort pe care o găsim în rularea tuturor variantelor nu este, cumva, iluzorie și n-ar putea fi înlocuită de ceva concret – o plimbare afară din casă, o poveste cu un prieten, pînă și o recunoaștere a faptului că, de unii singuri, nu sîntem în stare să ieșim din asta.