Apa, aerul și lumea vie ce nu știm (și ar trebui să știm) despre viață

Omul zilelor noastre este exponentul unei evoluții sociale de care pe bună dreptate ne putem mîndri. Rezultatele acesteia sînt sistemele social și economic pe care civilizația umană le-a creat în ultimele doar cîteva mii de ani, cu o puternică accelerare în ultimele sute de ani. Cunoașterea acumulată de către omenire a reprezentat combustibilul acestei evoluții. Din păcate, aceasta ne-a dus și spre o capcană, aceea de a uita, ignora și chiar de a ne împotrivi celui de-al treilea sistem, cel natural, fără suportul căruia celelalte două n-au nici o șansă de evoluție, ba mai mult, fără de care se pot prăbuși într-o clipită.

Sociologic, această ignoranță este cumva explicabilă. Cu cît urcăm mai sus ca nivel de trai pe piramida nevoilor, cu atît nevoile de bază rămîn undeva în spate, în fundal, sînt considerate ca un dat firesc. Astfel că aerul, apa potabilă, hrana pînă la un punct și alte nevoi de bază devin normalitate, iar asta duce și la uitarea unor relaționări la acestea.

Paradoxul este că, cu cît acumulăm mai multă cunoaștere ca omenire, cu atît e mai dificil pentru individ să aibă acces la cunoașterea de bază. Din simplul motiv că informația e atît de vastă și ne este servită de-a valma și într-un flux continuu prin noile instrumente tehnologice, încît devenim anxioși și ne căutăm instrumente de protecție. Pe vremuri, accesul la educație era foarte limitat, acum este nelimitat, dar nu oricine-i face față. Izvoarele cunoașterii au devenit acum fluvii și, paradoxal, e aproape la fel de greu să-ți potolești eficient setea ca și acum cîteva sute de ani. Iar cînd educația formală și informală are deficiențe în asigurarea acestui acces, care trebuie să vină musai la pachet cu educarea curiozității și a capacității de sinteză și cu asigurarea mecanismelor gîndirii critice, ignoranța apare imediat, însoțită mai mereu de scepticism.

Ajungem să avem, astfel, în loc de indivizi educați, curioși, analitici și creativi, indivizi cu carențe grave de educație, ignoranți, sceptici și plini de false certitudini.

Peste jumătate dintre oamenii planetei trăiesc acum în mari aglomerări urbane, mulți izolați pe lungi perioade de tot ce înseamnă natură. Pentru cei născuți la oraș e cumva normal ca aerul să fie cu mirosuri de civilizație, apa să vină din perete și mîncarea din supermarket. Și e la fel de normal ca mai tot ce mișcă și e viu în lumea asta umană tot mai aseptizată să provoace temeri, să fie considerat dăunător, aducător de boli.

Să luăm, de exemplu, apa, fiindcă secetele și temperaturile ridicate ne ajută să ne aducem aminte de importanța ei. Că, din păcate, așa sîntem construiți: să realizăm importanța unui lucru abia după ce lipsa sau calitatea lui ne afectează în mod direct. Cît timp apa curge din perete nu ne gîndim nici la țevile prin care ea vine, nici la bazinele de unde vine, nici la izvoarele, rîurile și acviferele din care acestea sînt umplute, nici la pădurile de deasupra acestora care ne asigură calitatea apei potabile și nici la ce se întîmplă cu apa murdărită de noi care se scurge mai departe în natură. La țară la noi am văzut că fîntînile care au oferit viață comunităților timp de sute de ani au fost părăsite la scurt timp după ce apa a început să vină prin rețea. 

Ei, uite că acum, cu seceta asta, oamenii au început să se gîndească iarăși la fîntîni, iar discuțiile despre raționalizarea apei potabile din rețea au început să-i facă să se gîndească și la locurile de captare a apei, și la pădurile de pe lîngă acestea care le protejează resursele vitale de apă. Astfel de discuții nu există în comunitățile unde apa potabilă nu este un dat, ci o resursă greu de obținut. Cînd știi că sursa ta de apă este la kilometri distanță, sînt convins că nu ignori importanța acesteia și-i cunoști adevărata valoare. Cînd apa e la discreție, uiți de importanța ei și de conexiunile din natură care și-o aduc potabilă în casă.

A șasea extincție planetară

Dar ce mi se pare cel mai trist la ignoranța umană este cea legată de restul lumii vii. În afară de pisici și cîini, aproape uităm complet că mai există și alte vietăți în jurul nostru. Sau ne raportăm la ele ca un stăpînitor, cu drept de viață și de moarte. Uităm însă că restul lumii vii, biodiversitatea din care facem parte și noi ca specie, nu înseamnă doar organisme inferioare nouă, ci chiar supraviețuirea noastră. Uităm că biodiversitatea înseamnă aer, apă, hrană, haine, sănătate, adică exact baza piramidei nevoilor noastre. Și nu numai că ignorăm asta, dar parcă ne-am făcut un scop din a stîrpi lumea vie care ne înconjoară.

În istoria de 3,8 miliarde de ani a vieții pe Pămînt, omul reprezintă doar o clipită, doar cîteva zeci de mii de an de cînd ne-am detașat de regnul animal. În raport cu restul lumii vii sîntem, iarăși, o fărîmă, o fracție infimă. 

Cei opt miliarde de oameni înseamnă doar 0,01% din biomasa Pămîntului. Adică toți la un loc însemnăm de trei ori mai puțin decît viermii și virușii, de 12 ori mai puțin decît peștii, de 17 ori mai puțin decît insectele, păianjenii și crustaceii, de 200 de ori mai puțin decît ciupercile, de 1.200 ori mai puțin decît bacteriile și de 7.500 de ori mai puțin decît plantele.

Mici, dar răi cu restul lumii vii, fiindcă am reușit performanța de a stîrpi multe specii. De cînd au apărut oamenii pe Pămînt, impactul acestei minorități asupra restului componentelor biosferei este uriaș spre catastrofal. De atunci am contribuit la dispariția a: 83% din mamiferele terestre sălbatice, 80% din mamiferele marine, 50% din plante, 15% din pești. Am modelat biodiversitatea într-o manieră în care nici o altă specie n-a făcut-o. Pe planetă trăiesc acum 96% oameni și mamifere domestice și numai 4% mamifere sălbatice, 70% păsări domestice și numai 30% păsări sălbatice. 

Mai mult, am reușit să anulăm deriva geologică și izolarea continentelor prin dezvoltarea transportului care duce ușor specii între continente și insule și uniformizează biodiversitatea. 

Toate astea ne fac cauza și martorii celei de-a șasea extincții majore planetare a biodiversității, pe care chiar noi o provocăm și ale cărei efecte numai noi putem să le atenuăm. Nici o altă extincție dintre cele 25 documentate în istoria paleontologică a planetei (dintre care cinci au fost extincții în masă, în ultimii 500 de milioane de ani), nu a avut un ritm atît de accelerat, cu excepția celei de la sfîrșitul Cretacicului, acum 65 de milioane de ani, aceasta fiind cauzată de un impact asteroidic.

În istoria geologică a planetei au mai fost extincții în masă și cu siguranță vor mai fi. Fiecare dintre acestea a însemnat o reducere drastică a numărului de specii (pînă la 96% la extincția de la sfîrșitul Permianului și începutul Triasicului), dar și o oportunitate pentru diversificarea ulterioară, care, pînă la urmă, a dus la apariția noastră ca specie.Au fost multe momente în care nivelul mărilor a fost mult mai ridicat (cu sute de metri) decît acum, în care concentrația de carbon din atmosferă a fost mult mai mare decît în prezent. Dar asta a fost la scară geologică și ceea ce face ca lucrurile să fie diferite acum e că noi provocăm aceste schimbări la viteză umană, nu geologică, deci cu un ritm mai accelerat decît al oricărei alte schimbări de pînă acum.

Biodiversitatea sîntem chiar noi

Balanța carbonului este cea care influențează cel mai mult încălzirea globală și schimbările climatice. Dar de unde s-a stocat acest carbon? Și cine l-a stocat? Păi, exact biodiversitatea. Cele mai multe stocuri de carbon sînt de departe cele din rocile carbonatice (calcar, marmură, dolomit, aragonit etc.), acumulate în decursul sutelor de milioane de ani ai istoriei planetei, în special în ultimele 3,8 miliarde de ani de cînd a apărut viața. Ca ordin de mărime, în acestea sînt stocate 65 de milioane de gigatone de carbon, în timp ce în toate rezervele de combustibili fosili ale planetei sînt doar 4.000 de gigatone, iar în toată atmosfera planetei avem doar 750 de gigatone. Și am ajuns la performanța de a pompa în atmosferă, prin activitățile noastre, o creștere de trei gigatone de carbon/an. 

Compoziția actuală a atmosferei, realizată în special prin stocare de carbon și emisii de oxigen, se datorează unor alge, numite stromatolite, care de acum 3,8 miliarde de ani au produs oxigen. Lumea vie din jurul nostru continuă acest proces. Cel mai cunoscut proces natural e fotosinteza, dar în continuare cele mai multe stocuri de carbon se adună tot în lumea marină, unde algele calcaroase, coralii și microorganismele extrag dioxidul de carbon dizolvat în apă și-l transformă în calcar. 

Din păcate, specialiștii în biodiversitate marină ne avertizează că recifele de corali vor muri pînă în 2050, iar viața marină se va schimba radical prin dispariția a numeroase specii calcifiante din cauza acidifierii oceanelor, cauzată de emisiile de dioxid de carbon. Adică riscăm să ne oprim motorul planetar principal al stocării de carbon.

Dar pînă să ne gîndim la recifele de corali, la fauna Africii sau pădurile tropicale, biodiversitatea e mult mai aproape de noi: sîntem chiar noi. Biodiversitate înseamnă aerul pe care-l respirăm, apa pe care o bem și hrana pe care o mîncăm. Și multe altele: sănătate, educație, știință, cultură, resurse, dezvoltare, viitor. Deci supraviețuirea noastră ca parte din biodiversitate.

Și noi, specia homo sapiens, sîntem parte din biodiversitate și, fiindcă sîntem inteligenți, trebuie sau ar trebui să înțelegem că fără aer, apă, hrană și sănătate venite de la biodiversitate nu avem nici o șansă de a supraviețui ca specie pe planeta asta, în timp ce biodiversitatea va continua să se dezvolte cu sau fără noi, încă cel puțin 3,8 miliarde de ani. Iar planeta nici ea nu are vreo problemă să-și continue călătoria prin Univers, cu sau fără noi, cel puțin vreo 4,5 miliarde de ani cît mai are Soarele energie pentru susținerea vieții pe Pămînt.

Florin Stoican este geolog și președintele asociațiilor Kogayon și Rețeaua pentru Natură Urbană, precum și directorul Geoparcului aspirant UNESCO Oltenia de sub Munte.