Responsabilitatea colectivă, sursă de confuzii

Temeiul moral al răspunderii juridice nu estompează diferența esențială dintre răspunderea morală și răspunderea juridică. Dacă în filosofia morală se poate discuta încă despre  responsabilitatea colectivă, în teoria juridică modernă s-a statuat că răspunderea nu poate fi decît personală, indiferent dacă este vorba despre indivizi sau persoane juridice. În oricare din formele ei, răspunderea juridică este condiționată, în primul rînd, de trei elemente obiective: fapta ilicită (săvîrșită de o persoană sau mai multe persoane), prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acestea. De regulă, răspunderea juridică se întemeiază și pe un element subiectiv, respectiv vinovăția făptuitorului (făptuitorilor). În mod excepțional, numai în cazurile prevăzute de lege, obligația de reparare a prejudiciului se naște și în absența vinovăției. Cînd fapta ilicită este săvîrșită de mai multe persoane, răspunderea juridică nu devine colectivă, ci rămîne personală. Răspunderea solidară, prevăzută în dreptul privat în anumite ipoteze, nu are semnificația unei răspunderi colective, ci rămîne, în esența ei, răspundere personală. Chiar și în cazurile de excepție în care se răspunde pentru altul se păstrează acest caracter personal. Cu atît mai puțin ar fi admisibilă în dreptul penal o răspundere colectivă; răspunderea penală este întotdeauna una personală, bazată pe vinovăție. Spre deosebire de dreptul privat, în dreptul penal nu sînt prevăzute cazuri de răspundere obiectivă (fără vinovăție). Chiar și în dreptul internațional public, răspunderea juridică, în măsura în care poate fi efectivă, apasă în sarcina statelor, a organizațiilor internaționale, care sînt entități juridice, iar nu simple colectivități; pentru crimele de război răspund persoanele (indivizii) care le-au săvîrșit, răspunderea colectivă este prohibită. Aceste reguli ale răspunderii juridice au fost conturate în teoria dreptului, după secole de frămîntări și dezbateri, care au marcat modernitatea. A le pune sub semnul întrebării poate fi un exercițiu intelectual atractiv, dar a institui o răspundere colectivă în sfera dreptului ar însemna o întoarcere la legea talionului, ignorînd nu numai eforturile de structurare rațională a sistemului juridic, ci și principiul echității care a alimentat și a direcționat aceste eforturi.

Este oare filosofia morală mai îngăduitoare cu responsabilitatea colectivă? Există, din punct de vedere moral, o responsabilitate a popoarelor (sau a altor colectivități)? Este posibil ca principiul echității să ducă lucrurile în direcții diferite, în sfera morală și în sfera juridică? Să rămînă fără sens etica creștină care a afirmat principiul răspunderii personale, oamenii fiind mîntuiți de păcatul originar și de păcatele înaintașilor? După al Doilea Război Mondial s-a vorbit mult despre responsabilitatea poporului german pentru atrocitățile săvîrșite de naziști. Eseul lui Jaspers Problema vinovăției a pus în cauză această responsabilitate colectivă, dar nu una juridică sau morală, ci una politică; eseul a stîrnit numeroase controverse în Germania de Vest, în timp ce în Germania de Est a fost ignorat. Altfel spus, numai pentru o parte din poporul german, cea din Vest, iar nu și cea din Est, s-ar fi pus problema responsabilității colective. Falsitatea unei astfel de concluzii este evidentă.

Problema responsabilității pentru ascensiunea regimului totalitar nazist și pentru crimele comise  de reprezentanții acestuia a fost pusă chiar înainte de prăbușirea lui. Denis de Rougemont afirma în eseul Partea diavolului, scris la New York în anii 1941-1944: „Sîntem cu toții vinovați în măsura în care nu recunoaștem și în noi mentalitatea totalitarilor, adică: prezența activă și impersonală a demonului în pasiunile noastre, în nevoia noastră de senzații, în teama noastră de responsabilități, în inerția noastră civică, în lașitatea noastră față de marele număr, față de modele și sloganurile sale, în ignoranța noastră față de aproapele nostru, în sfîrșit, în refuzul nostru față de orice Absolut care transcende și judecă interesele noastre «vitale» (așa cum sînt ele întotdeauna).

Este just și necesar să se spună că diavolescul nu este doar hitlerist, că hitlerismul nu e doar german, că și noi sîntem deja mai mult sau mai puțini hitlerizați în moravurile și gîndurile noastre. Însă aceasta nu îl scuză pe Hitler, nici pe departe. Aceasta ne acuză pe noi”.

O singură adnotare ar fi de făcut. Cînd scrie noi, autorul se gîndește la fiecare dintre noi. Nici răspunderea morală nu este colectivă, ci personală. Ea nu apasă în sarcina unei mulțimi fără chip, rămîne întotdeauna pe umerii fiecărei persoane. „Cînd toți sînt vinovați, nimeni nu e”, cum a afirmat Hannah Arendt. Iar Andrei Cornea scria în urmă cu cîteva săptămîni că responsabilitatea colectivă și inocența colectivă sînt ficțiuni, himere.

Și pentru că este foarte actuală și astăzi, se cuvine să fie reamintită o idee din același eseu al lui  Denis de Rougemont: „Ce spun aici e numai un post-scriptum la adresa pacifiștilor: «Noi sîntem cu toții vinovați, ne spun ei, deci noi nu avem dreptul moral să ne batem împotriva lui Hitler». Noi sîntem cu toții vinovați, desigur, dar dacă sîntem convinși de aceasta, nu ne mai rămîne decît să combatem răul, în noi și în afara noastră, căci este același rău! În noi, prin mijloace spirituale și morale, în afara noastră, prin mijloace materiale și militare, potrivit cu natura primejdiei. Dacă cineva dă foc unei case, trebuie pompieri, vinovați sau nu, pentru a stinge incendiul; și polițiști, vinovați sau nu, pentru a-l aresta pe incendiator. Or istoria ne-a pus, de bunăvoie sau fără voia noastră, în rolul tehnic al pompierilor și al jandarmilor. Asta nu face din noi niște sfinți, asta nu implică nici măcar faptul că noi am fi mai buni decît ceilalți. Dar e sigur că vom fi mai răi dacă nu ne facem meseria!”.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.