Abecedarul științei pentru vremuri tulburi

# Jim Al-Khalili, Bucuria științei, traducere de Alexandru Babeș, Editura Humanitas, 2024.

Într-o lume în care informația ne inundă, devine tot mai greu să înotăm în direcția curenților care nu ne vor arunca în vîltoare. Atunci cînd totul se prezintă ca adevăr, nimic nu mai pare adevărat. Nu știu dacă există echivalent în istorie al conflictelor din aceste vremuri și nici dacă este relevant să căutăm o astfel de corespondență, însă cînd Einstein spunea în secolul trecut că al patrulea război mondial se va purta cu bețe și pietre, una dintre interpretări este a neîncrederii treptate în știință, pînă la lepădare de ea.

Natura științei este de a se plasa dincolo de orice valoare umană. Ea este rodul curiozității și al demersurilor de înțelegere a lumii în care trăim într-un mod obiectiv, cu unelte experimentale și teoretice specifice. Nu o putem separa, însă, de practicanții ei – și de aici, problema principală.

Cartea fizicianului britanic, de origine irakiană, Jim Al-Khalili, Bucuria științei, este dureros de necesară în zilele noastre. Autorul, o figură publică remarcabilă în domeniu, scrie cărți, articole și prezintă documentare care tratează subiecte științifice diverse, de la fizica cuantică (specializarea sa) pînă la ecologie și neuroștiințe. În lucrarea de față, însă, Al-Khalili alcătuiește un fel de ghid pentru știință în general. Din paginile ei – relativ puține la număr, pentru obiectivul propus – nu se desprinde atît bucuria științei, cît necesitatea ei. Al-Khalili prezintă cîteva metode și principii care stau la baza cercetării științifice, indiferent de disciplină și nivel. Ba mai mult, subtextul cărții îndrăznesc să spun că este o pledoarie pentru adevăr, care trebuie tratat cu aceeași obiectivitate și respect pe care le primește în cercetarea științifică.

În cele opt capitole, fizicianul prezintă în cîteva pagini atitudini și valori fundamentale care i-au oferit științei, de-a lungul istoriei și pînă în prezent, statutul pe care îl are: de temelie a lumii moderne și de motor al oricărui progres, fie tehnologic, industrial sau teoretic. Astfel, Al-Khalili structurează cartea sub forma unor îndemnuri și precauții, cu care se adresează tuturor, nu doar cercetătorilor sau studenților.

De exemplu, în chiar primul capitol, intitulat „Un lucru este fie adevărat, fie nu”, aflăm despre post-adevăr, o atitudine dăunătoare și fundamental împotriva obiectivității care stă la baza științei de orice fel. Post-adevărul este o stare de fapte în care obiectivitatea este mai puțin importantă în influențarea opiniei publice decît remarci și relatări bazate pe emoție sau pe opinie. Un susținător al post-adevărului consideră, printre altele, adevărurile științifice drept opinii („Asta e părerea ta!”) sau credințe („Așa crezi tu!”).

Într-un capitol conex, al cincilea („Nu pune mai mult preț pe opinii decît pe dovezi”), autorul introduce problema inducției, un concept științific și filosofic remarcabil. Această problemă pornește de la raționamentele inductive, care decurg dinspre particular către general. Inducția este un punct de pornire potrivit pentru metoda științifică bazată pe experiment: cercetătorii observă fenomene, mai multe instanțe care arată manifestări similare, apoi folosesc inducția pentru a formula o regulă sau lege probabilă care să le explice. Dar cîte exemple sînt necesare pentru a putea induce o concluzie cu șanse mari de validitate? Depinde răspunsul la întrebare de experimentul sau legea în sine, adică sînt cazuri cînd doar cîteva observații îndreptățesc formularea unei reguli, în timp ce în alte cazuri este nevoie de numeroase repetări? Iată problema inducției, al cărei răspuns stă în metoda științifică și, mai precis, în abordarea complementară, bazată pe deducție.

Odată formulată o concluzie generală, dintr-un număr anume de experimente sau observații, ea trebuie validată în primul rînd teoretic – adică să se asigure faptul că matematica implicată, de pildă, este corectă –, iar apoi, testată experimental. Acest dans între experiment și teorie, între inducție și deducție este rareori liniar sau echilibrat, iar istoria recentă conține multe exemple de sincope, datorate dezvoltării tehnologiei, aparatului teoretic sau unei combinații a amîndurora. La începutul secolului trecut, observațiile experimentale care au condus la teoria cuantică a materiei s-au dezvoltat simțitor abia după ce teoreticienii au pus la punct uneltele matematice prin care să se poată descrie anomaliile observate. Recent, așa-numita „particulă a lui Dumnezeu”, bosonul Higgs, fusese teoretizată încă din anii ’60, dar cel care a introdus-o și al cărui nume l-a preluat, Peter Higgs (recent dispărut dintre noi, pe 8 aprilie a.c., la vîrsta de 95 de ani), a fost recompensat cu Nobel abia în 2013, după confirmarea experimentală.

Principiul falsificabilității

Pe lîngă capitolele în care Al-Khalili ilustrează și încearcă să combată o parte din (pre)judecățile care viciază fluxul de informații din zilele noastre, cartea conține și îndemnuri pentru cei care ar dori să se aventureze în cercetarea științifică. De exemplu, capitolul al doilea („E ceva mai complicat decît crezi”) vorbește despre simplitate, o valoare mult căutată de cercetători, care trebuie prioritizată, conform lamei lui Ockham: explicațiile cu un număr minim de ipoteze sînt primele care trebuie încercate. Totuși, există suficiente exemple cînd simplitatea este pur și simplu imposibilă, cel puțin în starea respectivă de dezvoltare a instrumentelor teoretice sau practice.

Îndemnul este completat de cel din capitolul al patrulea („Dacă nu înțelegi ceva, asta nu înseamnă că n-ai putea s-o faci, cu condiția să încerci”), unde autorul arată că studiul amănunțit, temerar și fără prejudecăți poate conduce la deslușirea misterelor, chiar și a celor care par peste măsură de complicate. Totodată, există situații suficiente cînd îndrăzneala, curiozitatea și respectul pentru adevăr sînt suficiente pentru a înțelege măcar ideea principală a unor realități. Exemplul autorului se referă la grija față de planetă, pe care ar trebui să o manifeste oricine, nu doar cei cu studii aprofundate în ecologie, fiindcă este accesibil oricui să înțeleagă că unele alegeri sînt mai potrivite decît altele din acest punct de vedere.

Cartea se încheie cumva circular, cu un capitol despre dezinformare. Trebuie ținut cont că autorul a scris-o în 2022, cînd pandemia de COVID-19 încă lovea cu putere în toată lumea și cînd la fel de distrugătoare erau știrile false și conspirațiile privitoare la subiect. Structura ei generală – așa cum menționează și autorul în Concluzie – este a unei lucrări despre o viață bazată pe rațiune. Atitudinea este specifică oamenilor de știință și se argumentează pentru o viață căreia gîndirea științifică îi adaugă valori deosebite, din mai multe puncte de vedere.

În primul rînd, metoda științifică a introdus o procedură, un mod de investigație care caută adevărul, dar fără să se teamă de falsitate. În chiar fundamentul metodei se află așa-numitul principiu al falsificabilității, conform căruia experimentul sau teoria în cauză trebuie să fie atacabile, cu sau fără succes. Prin aceasta, metoda științifică se opune dogmei, unde punerea la îndoială nu este posibilă. Apoi, încrederea în știință se bazează pe caracterul ei verificabil și repetabil, prin care se deosebește de opinie. Credem în ecuațiile fizicii pentru că ele funcționează, adică descriu cu acuratețe realitatea dintr-un experiment sau din natura înconjurătoare, ori de cîte ori am repeta experimentul sau observațiile, în aceleași condiții.

Nu în ultimul rînd, valorile și atitudinile propuse de știință sînt relevante și în afara ei. Dezbaterea, posibilitatea îndoielii, utilizarea cu prioritate a raționamentului logic sînt doar cîteva exemple pe care cu toții le putem folosi pentru a ne îmbunătăți viața și deciziile. Bucuria științei este, poate mai presus de alte argumente, bucuria cunoașterii și a împărtășirii ei. Caracterul colectiv al disciplinelor științifice ne-a oferit impulsul evolutiv esențial pentru dezvoltarea speciei, pe care astăzi îl considerăm un bun comun. Nu este puțin lucru să fim produsul evoluției manifestate de-a lungul epocilor și la fel de important este să ne amintim și de îndemnul lui Socrate: „O viață neexplorată nu merită trăită”.

Concluzia mea, în urma lecturii și prezentării acestei cărți, este ambivalentă, ținînd cont de educația și specializarea pe care le am. Jim Al-Khalili a scris, de fapt, un abecedar al gîndirii științifice, din care nu răzbate atît bucuria, cît necesitatea ei imperioasă. Atitudinea autorului este lăudabilă și rezultatul, ușor de citit, cu atît mai mult cu cît majoritatea capitolelor nu se concentrează strict sau riguros pe știința propriu-zisă ori cu atît mai puțin pe specializarea autorului, fizica. Contextul în care a fost scrisă face ca ea să trateze și probleme sociale – din păcate, încă relevante, precum post-adevărul, conspirațiile sau prejudecata confirmării (confirmation bias). De aceea, spuneam, cartea este un produs al vremurilor.

Conținutul științific este lejer sau, în orice caz, departe de celelalte publicații educaționale ale lui Al-Khalili, dar poate că o astfel de carte trebuia să apară, în această formă și într-un prezent în care aproape orice flux informațional se deghizează în adevăr incontestabil. Înainte de a descoperi adevăruri științifice, trebuie să ne asigurăm că avem uneltele corecte. De aici, ambivalența mea: cartea nu conține nici noutăți (științifice sau didactice), nici nu inspiră vreun fel de bucurie, iar publicul-țintă este format din cititori care nu s-au întîlnit vreodată cu o formă a științei sau a metodei științifice. Nu-mi fac iluzii că un susținător al post-adevărului sau al prejudecăților de diverse forme va fi convins de vreo frază din carte. Dar faptul că există public în nevoie să citească acest ghid elementar de igienă a gîndirii logice și științifice este, în definitiv, un adevăr.

Adrian Manea este matematician, fondator al Poligon Educational, platformă educațională care îmbină știința cu istoria, filosofia, tehnologia și literatura. Scrie pe Substack-ul „Laturi ale științei”.