Confabulații & memorii fracturate

# Ciprian Măceșaru, O moarte cum tu nu ai putea avea, Editura Litera, 2024.

După ceva incursiuni prin egografii și literatura pentru copii, Ciprian Măceșaru se întoarce la genul pe care l-a susținut cel mai bine – proza, și-n cazul de față, proza scurtă. Îmi amintesc de volumul său din 2018, Și se făcu întuneric, un volum cu opt povestiri, unde decupajul realist era succint (cu excepția prozei care dădea titlul, mai lungă și mai generoasă în trimiteri transparente la actualitatea politică românească de dată recentă), unde obiectele erau puține, la fel ca stările ori gesturile care subîntindeau narațiunea. Evenimentele se succedau într-un decor minimalist, iar tăietura de final nu satisfăcea întotdeauna eventualele așteptări ale cititorului.

Dintr-un complex de slabă receptare, probabil, sau din nevoia pură de revizuire, O moarte cum tu nu ai putea avea preia cu modificări minime aproape toate povestirile din 2018, Autorul însuși avertizează despre asta, iar titlul nou (absolut reușit) e chiar fraza finală a uneia dintre ele, am identificat șapte recontextualizate – „Prietenul”, „Lecția”, „Leoaica”, „Delay”, „Caii”, „Fabrica de draci”, „Și se făcu întuneric”, iar volumul are, ca și precedentul, toate ingredientele unei ilustrări calitative a genului. Celelalte zece (dacă am numărat eu bine reluările) continuă în același registru imaginarul și stilul celui de dinainte, inclusiv prin brevitate și prin economia maximă de mijloace epice. Ratați sau simpli ghinioniști, familiști, îndrăgostiți sau însingurați, marginali, depresivi ori cvasi-sinucigași populează povestiri scurte unde întîmplările cele mai cotidiene concurează cu miniparabole sau cu evenimente la limita fantasticului. Temele se întretaie adesea în aceeași povestire, obiectele și decorurile completează psihologii și parcursuri abia sugerate, lucrurile evoluează imprevizibil, oblic, în salturi surprinzătoare, alcătuind cu totul o atmosferă melancolică, respirînd din plin aerul antieroic și tanatic al expresiei de pe copertă. Fără să ating toate esențele posibile, mă voi referi mai jos doar la cîteva din bucățile inedite, în majoritate notabile, exemplare și pentru literatura autorului, și pentru genul de scurtă respirație.

Protagonistul din „Fotografia” e cuprins de o „lene atavică”, de o delăsare patologică, de o încetinire a mișcărilor, care-l aruncă în afara tuturor cercurilor sociale. Doar pasiunea de a-și fotografia compulsiv iubita goală îl mai salvează, proiectîndu-i la un moment dat pe amîndoi într-un „dincolo” complet imponderal. Împrejurarea ratată a unei nunți, departe, aduce pentru familia din „Turiștii” prima ei ieșire într-o mult visată excursie. În „Sînge”, interiorul sordid al unei bodegi reunește eșecuri existențiale adînci și violențe, cele mai multe abia întrezărite. Eroul din „Întruchiparea zeului Cruyff” ratează consecvent și-n fotbal, și-n căsnicie. În „Confutatis maledictis” (între preferatele mele), noaptea dintre ani pare să înnoiască exact ce nu e semnificativ în situația personajului, pe fundalul fericirii generale celebrate de petrecerile Revelionului. „Pompilică” hiperbolizează fabulos genetica tarată a unei familii, la fel cum „Femeia care zîmbea” hiperbolizează ironic asasinarea unei fete bolnave de o vagantă „melancolie patologică”. În „Ceva mai mult păr”, scrisă poate în nota cea mai urmuziană dintre toate, un cîine de companie joacă un comic rol în schimbarea fizică și afectivă a protagonistului.

Coerența de formă și fond a tuturor celor șaptesprezece povestiri din volum pare descinsă din memoria fracturată a unui tată dezabuzat, alcoolic și brutal (a se vedea bucata „Fabrica de draci”). Ea e transmisă secvențial fiului ca pe o moștenire prețioasă, pe care acesta o preia și-i dă expresie într-un fel de conglomerat cețos de sunete și de imagini, într-un amalgam de confabulații înrămate într-un tablou general al solitudinii: „Îmi amintesc uneori toate astea – și multe altele – cînd mă întorc și fumez în bucătărie, lîngă fereastra deschisă, cu picioarele sprijinite de aragaz, speriat de singurătate. Îl văd pe bărbatul care povestea folosind mereu și mereu aceleași formule, aceleași fraze ce nu îngăduiau vreun amendament logic sau stilistic. Erau fraze definitive, perfecte, nu le puteam, și nu pot nici acum, auzi decît prin vocea tatălui meu. Apoi a început să uite, din poveștile sale n-au rămas decît frînturi, așchii, pînă la urmă au dispărut și acestea, s-au șters [...], totul a fost transferat în memoria mea, un copy/paste reușit, particularitățile, inflexiunile, exagerările, culorile, totul a fost scris ca pe-un CD în mintea mea”.

Regizînd abil un spectacol al gesturilor mărunte și semnificative, prozele lui Ciprian Măceșaru dovedesc vigoarea unui scriitor care, altfel, n-a fost deloc consecvent în a-și afirma valoarea. De aceea susțin că o lectură a lui e binevenită – iată, acest volum readuce fericita ocazie.

# George Cornilă, Silex, Editura Polirom, 2024.

Cele trei nuvele întinse din volumul Rezervația (2022) revelau un binecunoscut, deja, prozator. Ostentativ antiminimalist, dacă e să ne referim la obișnuințele genului scurt, el paria pe teme majore ale literaturii de totdeauna, pe parabole cu trimiteri antropologic-religioase și, mai presus de toate, pe un stil poetic, mozaicat în referințe, plin de introspecții și de senzorialități. Se-ntîmplă asta și-n noul său roman, Silex, unde George Cornilă urcă miza singulară a condiției scriitorului la un alt nivel de abordare epică.

Rămas cu memoria fracturată în urma unui accident de motocicletă undeva, într-o excursie pe o insulă grecească, eroul romanului se autoizolează în mica lui garsonieră de creație din București, trăind la înaltă frecvență fiecare gest, fiecare imagine, fiecare puseu de conștiință. Mișcîndu-se printre amintiri mai vechi și mai noi (ca și la Leopold Bloom al lui Joyce, cronologia prezentului, condiționată de numai cîteva zile, e mult mai restrînsă decît cea a trecutului, măsurabil în zeci de ani, așa cum, ca și la Pedro Camacho al lui Llosa, planurile narațiunii amestecă indiscernabil cotidianul ficțiunii cu ficțiunea pură), el încearcă nu doar să se refacă fizic, cît mai ales să-și regăsească identitatea, să reînvie legăturile familiale și să dea coerență mulțimii de întîmplări care i-au definit existența, pînă atunci.

Copilăria în orașe moldave de provincie, figurile tatălui, ale bunicilor, ale surorii și ale mamei, școala, liceul, ce-a fost în comunism și ce-a fost după, vacanțele la mare și hălăduirile prin cunoscute împrejurimi pitorești, descinderea în Capitală ca student, boema cîrciumilor și a cenaclurilor și primele încercări literare, prieteniile (cea cu exoticul Abel e, din toate, cea mai notabilă), iubirile, căsătoria cu Isabel, intimitatea casnică, atașamentul față de rebela sa fiică, Eva, afirmarea, ca scriitor, lansările de carte, activitatea de traducător, munca în corporații, sejururile în Londra și Camerun pentru chestiuni profesionale sau umanitare, comentariile la tablouri, la cărți, la idei, acuta senzație a dedublării și a propriei stranietăți, peisaje exterioare și interioare sînt cîteva dintre bornele amintirilor cărora se abandonează naratorul-personaj.

Dar problema majoră cu care se confruntă e indistincția dintre adevăr și fabulație, dintre ce a trăit și ce a citit sau a auzit de la alții, astfel încît poveștile, fiecare cu decorurile și cronologiile lor, se aglutinează treptat în imense confabulații ramificate, iar presupusul jurnal pe care trebuie să-l țină ca terapie devine istoria dezordonată a unui individ pentru care cărțile scrise și cele traduse se inserează în viața cotidiană, tulburîndu-i logica. Chiar dacă, periodic, fiica și soția îl mai trezesc la realitate cu scurte upgrade-uri despre ce-i adevărat și ce nu în ce pretinde, a scrie pentru a se regăsi rămîne miza salutară a celui pentru care tot ceea ce există într-o memorie nu se supune categoriilor adevărului sau ale minciunii, ci numai impulsului de a fi scuipat afară în cuvinte.

Memoria „ca un tîrg de vechituri”, ca „o grămadă de cioburi de oglindă reflectînd hîd”, ca „o lume închipuită” e motorul acestui fluviu epic care ia cu sine, în curgerea sa imprevizibilă și năvalnică, tot ce găsește în cale, fără să-i pese de legături, de ce-a murit și de ce-a rămas în viață, de ce are rost sau nu. Doar iubirea celor dragi pare eternă, așa cum doar povestitul pare să mai rezolve din dilemele vestigiilor ruinate a ceea ce cîndva a fost identitatea unui individ.

Notează el însuși, la un moment dat: „Uitarea mea sau, mai rău, confabulația nu veneau cu un avertisment, ca o eclipsă pe care o presimțeai, ca uliul înaintea descinderii căruia se așterneau umbra și răcoarea, nu simțeai că ți se pregătește ceva, nu exista un moment de trecere propriu-zis între realitate și închipuire. Acestea se continuau omogen, fără ruptură, creierul meu le suda între ele atît de fin, încît nu rămînea nici o dovadă vizibilă, palpabilă că mai înainte acolo fuseseră două corpuri distincte”. Și în alt loc: „Codam amintiri, le consolidam, le stocam și le puteam recupera ca orice om sănătos. De multe ori provocarea venea din faptul că creierul, nemaigăsind o anumită informație, lăsa imaginația să umple spațiile goale. În cazul meu, însă, chiar dacă aveam informația respectivă și o puteam accesa, preferam inconștient să nu o fac, ci să creez o amintire falsă care să o suprascrie pe cea reală. Îmi împlineam fictiv dorințe pe care nu reușisem să mi le satisfac în realitate, ștergeam întîmplări traumatizante, înlocuindu-le cu momente fericite, furam din poveștile de viață ale altora, din filme, din cărți citite, traduse sau scrise”.

Chiar pietricica de silex primită de la o negresă ca amintire, în timpul șederii în Africa, șlefuită și pictată în roșu, ar reprezenta pentru occidentalul aterizat pe continentul fierbinte, cu tot cu naivitățile la purtător, o veritabilă petra genetrix, un obiect extraterestru care, de fapt, ar fi foarte familiar, căci s-a amestecat în întregul parcurs al omenirii, de la armele din epoca pietrei la materialele bombelor atomice, în cele bune și-n cele rele, în cele știute și-n cele neștiute („din silex se putea făuri un cuțit cu care să fie tranșat vînatul, dar și ucis seamănul”). Ca un fractal existențial ambiguu, producător de sensuri contrare și înșelătoare, pietricica-suvenir nu-i altceva decît o moteforă a memoriei călătoare, care se salvează numai și numai prin literatură.

Metaficțiune poetică, testimoniu psihanalitic și poveste multifațetată despre soarta ingrată a scriitorului de totdeauna, Silex e un roman care ocolește realismul predominant al prozei românești de dată recentă. Cu „cheile” simbolice la vedere, George Cornilă ne pune iarăși în fața farmecului irezistibil al înlănțuirii de povești disparate, în orizontul unui tratament confabulatoriu pe care eroul-narator îl suportă și-l transmite convingător unui cititor deloc mofturos la absența marilor coerențe. Da, e o carte bună întru totul, trebuie spus în final, poate cea mai bună carte de literatură a autorului, de pînă acum.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Jean Bart. Argonautul, Editura Polirom, 2024.