Corbul și pupitrul

De ce seamănă corbul (raven) cu un pupitru (writing-table)? Faimoasa întrebare rămasă fără răspuns, adresată Alisei de către Pălărierul Nebun în Alice in Wonderland (1865), a generat multe discuții pe vremea lui Lewis Carroll, dar și după aceea. În ediția definitivă din 2000 a volumului The Annotated Alice, americanul Martin Gardner adună soluțiile date de-a lungul vremii, generate de binecunoscuta pasiune anglo-americană pentru enigme, ghicitori, șarade și rebusuri. Voi enumera cîteva dintre ele, dînd întîietate explicației lui Carroll însuși (descoperită, uimitor, abia în 1976, în prefața ediției din 1896): „Because it can produce a few notes, tho they are very flat; and it is nevar put with the wrong end in front”. Gardner spune: „Observați cum never este scris nevar. Carroll a intenționat clar să scrie raven de la coadă la cap. Cuvîntul a fost corectat în toate edițiile ulterioare, probabil de un editor care a crezut că a găsit o greșeală de tipar. Și, cum Carroll a murit la scurt timp după ce această «corecție» i-a distrus ingeniozitatea răspunsului, ortografia originală nu a fost restabilită niciodată”.

Prima parte a soluției lui Carroll („O dau, totuși, gîndindu-mă acum la ea; atunci cînd am formulat-o, ghicitoarea nu avea nici un răspuns”, spune el în 1896) conține jocuri de cuvinte bazate pe multele sensuri ale lui note (transcriu aici doar „notiță”, „însemnare”; „bancnotă”; „notă”, „ton”; „factură”, „borderou”; „notă muzicală”; „semn”; „reputație”) și flat („plat”, „turtit”; „mat”, „fără adîncime”; „plicticos”, „monoton”; „deprimat”; „fals”; „bemol” – și mai sînt cel puțin alte nouă sensuri în dicționar). Așadar, în funcție de context, propoziția poate însemna: a) Pentru că poate scoate cîteva sunete, deși foarte monotone. Și b) Pentru că poate conține cîteva facturi, deși foarte neinteresante. În partea a doua a soluției, subiectul – impersonalul it – se referă simultan la corb (este nevar pus cu capătul greșit înainte) și la pupitru (nu e niciodată pus cu capătul greșit înainte – presupun aici că cititorul a văzut, în filme, cum arăta un birou secrétaire în epoca victoriană; depinzînd de model, putea avea sertărașe înălțate, se descuia și se extindea cu flapsuri laterale, eventual zona de scris se descoperea prin plierea unei semicupole, altfel încît nu aveai cum să nu știi cum să-l așezi).

Voi selecta cîteva soluții extraordinar de creative la problema perechii corb-pupitru, date de oameni celebri sau nu, independent sau în diverse publicații englezești și americane, ca urmare a concursurilor lansate public, ori cu alte ocazii: „Pentru că și unul, și celălalt au picioare pe care stau”; „Pentru că și unul, și celălalt au pene muiate în cerneală”; „Pentru că Poe a scris despre/pe ambele” (wrote on both); „Pentru că și unul, și celălalt trebuie făcuți să tacă/să se închidă” (shut up); „Pentru că printre caracteristicile lor se numără bills and tales”, sună un alt răspuns ingenios, menit a fi rostit, nu scris: bill înseamnă „cioc, plisc”, dar și „factură, notă de plată”, iar tale este omofonul lui tail („coadă”) și are sensul învechit de „numărătoare, socoteală”; „Pentru că raven conține cinci litere/scrisori (letters), pe care te aștepți să le găsești și într-un pupitru”, spune altcineva într-o soluție în care referința glisează între cuvîntul ca atare și entitatea pe care o denumește. Alt răspuns implică nu numai polisemie, ci și anagramare: Because it bodes ill for owed bills („Pentru că prevestește lucruri rele cu ciocul pe care îl are / prevestește lucruri rele despre facturi neachitate”).

Relațiile dintre cuvinte ocupă un loc central în semantică – un nivel al analizei teribil de spinos. Teoriile actuale ale sensului abia se descurcă cu semnificația să-i spunem „convențională” (cu care operează lingvistica – denotație/conotație, literal/metaforic etc.), ignorînd aspectele ei subiective, personale, emoționale. Acestea din urmă au devenit, însă, în alte domenii, principala poartă de accedere la psihicul unui vorbitor. Cuvintele nu sînt entități neutre pe care le învățăm în perioada de achiziție a vocabularului, ci vin cu încărcături emoționale. Astfel că, de exemplu, psihanaliza operează cu metoda asocierilor lexicale pentru a descoperi ce se ascunde în subconștientul unui pacient. În testele bazate pe această metodă, nu numai asocierile neobișnuite de cuvinte sînt semnificative, ci și timpul de reacție sau măsurătorile fiziologice (răspunsul galvanic al pielii ori al pupilei). În urma multitudinii de experimente făcute decenii la rînd, s-au putut trage cîteva concluzii despre modul în care operează mintea noastră.

Știm astăzi că, atunci cînd ni se dă un cuvînt (să zicem, pat), cel mai adesea ne gîndim la ceva asemănător (canapea) și la lucruri asociate funcțional (pernă, pătură, a dormi); cuvintele care există în asocieri consacrate se evocă reciproc imediat (punct – virgulă, mama – tata, sare – piper); apoi vin cuvintele cu sens opus (frumos – urît); tipurile unui obiect (mobilă va evoca dulap, scaun, masă); părțile unui obiect (masă va cere tăblie, picior); calitățile lui (mare, pătrat, de lemn) și așa mai departe. Pe scurt, toate acestea se reflectă în împărțirea cu care operează lingviștii în clasificările teoretice ale relațiilor dintre cuvinte (sinonime, antonime, hiponime, meronime, omonime, paronime), dar sînt și o bună indicație a felului (ierarhic, stratificat) în care este organizat lexiconul mental. Cele mai moderne modele de organizare neurală a memoriei verbale propun rețele în care conceptele sînt conectate pe toate palierele: fonologic, semantic, emoțional, inclusiv perceptual (poate cititorul își amintește cum, într-un articol mai vechi, menționam cazul unui pacient al neurologului american Oliver Sacks, care, atins de un sindrom al emisferei drepte, nu mai putea recunoaște și numi un trandafir roșu la care se uita, însă, odată ce l-a mirosit, a exclamat: „Un trandafir!”).

RAT (Remote Associates Test) este un test (încă) foarte popular, creat în anii ’60 de soții Mednick (Sarnoff și Martha, psihologi și profesori universitari americani). Interesați de creativitate, ei o defineau ca „abilitate de a folosi elemente asociative în combinații noi care îndeplinesc cerințele specifice sau sînt relevante într-un fel. Cu cît sînt mai îndepărtate unul de celălalt elementele asociative din noua combinație, cu atît este mai ingenioasă sau creativă soluția”. Astfel, se dau trei cuvinte și se cere să se găsească un al patrulea, care are legătură cu toate trei. De exemplu, avem tripletul elefant, pierde, bun(ă). Soluția, un al patrulea cuvînt, numitorul comun al celor trei, este memorie. Toate cele trei cuvinte se pot asocia cu el în sintagme: o memorie de elefant, a-și pierde memoria, o memorie bună. Pe un site dedicat, https://www.remote-associates-test.com/, cei curioși pot să-și testeze talentul pentru asocieri lexicale (în engleză, desigur), capacitate considerată fundamentală pentru gîndirea creativă. Pe acest site, fiecare item propus vine cu o calificare a gradului de complexitate (foarte ușor, ușor, moderat, dificil, foarte dificil). Iată cîteva propuneri similare, în română (în paranteză voi scrie inversat cuvîntul-soluție): tren, hoț, minge – (ednirp); a suferi, mic/mică, ciuperci – (ăbugap); vaci, mucegai, burduf – (ăznîrb); sînge, săruri, turcesc/turcească – (eiab).

RAT a fost conceput pentru limba engleză, ceea ce înseamnă că există condiționări lingvistice și culturale inevitabile, motiv pentru care traducerea triadelor în alte limbi nu funcționează decît în cazuri rarisime. Pentru a înțelege mai ușor, să inversăm situația: dacă RAT ar fi românesc, un exemplu care ar funcționa în ambele limbi este primul de mai sus, tren/train, hoț/thief, minge/ball (prinde/catch). Dar imaginați-vă grupul carte, afumat(ă), băț (soluție: tobă – tobă de carte, tobă afumată, bețe de tobă), transpus în engleză. Doar băț/stick rămîne, restul nici nu intră în discuție. Dar aceasta este o observație marginală, testul a fost conceput, la urma urmelor, pentru vorbitorii de engleză; în plus, după modelul lui, orice altă cultură își poate construi unul asemănător (lucru care s-a și întîmplat, de altfel, în unele țări). O observație mai de substanță ar fi că testul e condiționat (și) de limitările celor care îl concep, de propriile lor cunoștințe lexico-semantice. În plus, dacă studiezi un pic relația dintre fiecare triplet și soluția lui, începi să observi un tipar. Ai trei cuvinte, iar cuvîntul-soluție se leagă de fiecare prin conexiuni previzibile, care vizează, în principal, aspecte formale, relații lexicale (descrise mai sus), vecinătățile la stînga și la dreapta: soluția poate fi un verb care „merge” cu toate; poate fi un substantiv care se regăsește ca atare în trei compuși; poate fi un element sinonim pentru primul, care intră într-un cuvînt compus alături de un al doilea și într-o sintagmă fixă (de tipul frazeologismelor) împreună cu al treilea, și așa mai departe. Am putea folosi unitățile lexicale în loc de numere și să rezolvăm chestiunea aplicînd mulțimile din matematică. Ceea ce vreau să spun e că, după părerea mea, conceperea triadelor (de către psihologi și/sau lingviști) arată a proces generativ care poate fi formalizat și chiar automatizat, pe baza unui dicționar de tip tezaur, deci e de constatat o incongruență fundamentală între natura (mecanică) a modului de testare și cea (niciodată mecanică) a fenomenului testat. Oricum ar fi, dependența de niște rețele lexico-semantice dă un caracter unilateral oricărei testări a creativității umane.

Să ne uităm, în schimb, la soluțiile date dubletului corb-pupitru. Ce asocieri, ce fuziuni de niveluri! Găsim aici nu numai polisemia și omonimia, ci și omofonia, anagramarea (deci fonetica și fonologia), aluzia culturală, emoțiile (generate de simbolistica celor două elemente) și, peste toate, indescriptibilul umor. Aceasta este creativitatea autentică, nereproductibilă în experimente, cea în care procesele conștiente se combină cu cele inconștiente și cu emoțiile. Cartea lui Gardner mai conține cîteva soluții la fel de creative, dar pe care le-am omis pentru că traducerea și explicarea lor ar fi făcut textul de față un pic cam greoi. Am lăsat, însă, pentru final, două răspunsuri care fac trecerea spre subiectul nostru de data viitoare. Întrebarea Pălărierului Nebun nu a rămas nevizitată de absurd (și apreciem absurdul pentru că este în consonanță cu întregul capitol La ceai cu nebunii). Aldous Huxley răspunde: „Pentru că în ambele există un a”. Poetul James Michie: „Pentru că fiecare începe cu f” (și amîndoi au dreptate). Putem să ne imaginăm conexiuni mai ciudate? Conform teoriei lui Mednick, cu cît termenii asociați sînt mai îndepărtați unul de celălalt, cu atît soluția este mai creativă, în condițiile relevanței, desigur. În articolul următor vom vedea cum ieșirea prea tare din rînd prin asocieri bizare de cuvinte și idei are o relevanță de altă natură: clinică, în diagnosticul psihiatric.