De Paști, în casa noastră (a părinților mei și a mea), îmi amintesc ouăle roșii pe care le ciocneam. Și pe care apoi le mîncam. Probabil și cu cozonacul făcut de bunica mea.
Căci mult timp a făcut cozonac. Și am asistat la ritual, în cealaltă casă a copilăriei mele: cea a bunicilor mei. Așa cum am mai scris, pentru cozonac bunica avea o consultantă. O vecină, mai în vîrstă, despre care înțelesesem că e „de familie bună”. Din cele pe care regimul comunist le persecutase. Doar că fiul ei se căsătorise cu o reprezentantă a noului tip de umanism, o femeie cam din topor cu care respectiva doamnă nu se prea înțelegea. „Prea” e eufemistic spus: nora îi făcea zile fripte.
Știu toate aceste lucruri pentru că eram mereu prin preajmă atunci cînd se făcea cozonacul. Era un proces de durată: după ce se frămînta și se puneau toate cele în el, plus drojdia, era lăsat pe sobă, să crească, un timp care mi se părea infinit. Era așezat într-un lighean și acoperit cu un ștergar. Cineva trebuia să se ducă din cînd în cînd (nu prea des, însă) să ridice ștergarul și să vadă dacă și cît a crescut.
Mi se acorda mie, în general, onoarea asta. Mi se părea o misiune importantă și o luam cît se poate de în serios. Ridicam șervetul cu o mînă tremurîndă, mă îmbătam de miros și raportam fiecare creștere „autorităților”: bunicii mele și consultantei ei, doamna nobilă, uscățivă și prezentabilă într-un mod demn și ușor înspăimîntător.
Cu ocazia acestor raportări surprindeam și discuțiile despre relațiile cu nora doamnei. De multe ori mă așezam și eu la masa din bucătărie acoperită cu o mușama. Pe scaunele rotunde și groase. Și ascultam. Nu mă plictiseau discuțiile adulților, de foarte mică. Poate deoarece crescusem printre ei. Erau prietenii mei cei mai buni, adulții din familia mea. (Pe lîngă cei imaginari și de jucărie, bineînțeles.) Știam că ar fi făcut (și chiar făceau) orice pentru mine și le eram recunoscătoare, atît cît mă pricepeam la vîrsta aceea, pentru asta.
Iar discuțiile lor mă fascinau. Prin ele, într-un fel, am cunoscut lumea. Da, atunci cînd îi auzeam vorbind, știam că se refereau la alte lumi decît cea în care mă învîrteam eu. Altele decît Lumea mea Mică. Pe care acum o numesc „Lumea Mică”. Dar care pentru mine, atunci, era „Lumea Mare”. Lumile despre care discutau ei mi se păreau mici. În sensul de îndepărtate, cumva nerelevante: știam că pentru ei erau „mari”, dar mă priveau doar indirect, prin ricoșeu.
De aceea discuțiile lor, uneori chiar pe teme grave, mă interesau, dar nu mă afectau prea mult. Le receptam ca pe un spectacol, într-o bună măsură, și le luam cum grano salis. Cu distanța copilăriei inconștiente și fericite. Care are de rezolvat propriile ei probleme esențiale: cum ar fi ierarhia în gașca de cartier și noi locuri de ascuns. Ori geografia „Bandei bune”, cea de jucării din camera mea.
De aceea problemele consultantei într-ale cozonacului nu mă atingeau prea tare, le consideram, exagerînd, chiar ușor comice. Așa cum le consideram și pe cele ale altor doamne, dintre care unele chiar suferind de boli psihice, care o mai vizitau pe bunica mea. Aveam chiar vreo două rude mai îndepărtate în această situație și o fostă colegă de școală de-a mamei. Veneau în bucătăria bunicii mele, care le primea întotdeauna cu brațele deschise și cu o țigară la îndemînă. Și cu o cafea, adevărată, cît a existat, iar apoi cu un nechezol.
Ele îi mărturiseau problemele lor. Vorbeau vrute și nevrute, bîrfeau, chiar dur din cînd în cînd. Și uneori/deseori le scăpau și unele din cuvintele interzise. Cu ocazia vizitelor lor le-am mai descoperit și eu, care îmi făceam lecțiile conștiincios în camera de alături. Am mai aflat, așa, dintr-„ale vieții”.
De fapt, bucătăria bunicii mele, de Paște și oricînd, a fost o lecție, avant la lettre, de diversitate și toleranță.
.jpg)
