Mizantropia

Se zice că mizantropia vine odată cu vîrsta, că pe măsură ce îmbătrînești îți dorești din ce în ce mai puțin să fii aproape de oameni, de alți oameni. Te simți mai bine în habitatul tău, ursuz, singuratic. Întîlnirile cu semenii, chiar cu cei care îți plac, se transformă în obligații pe care încerci să le eviți. M-am tot gîndit la asta și nu cred că ține neapărat de vîrstă. Vîrsta doar îți impune să te protejezi psihic de niște lucruri pe care le tolerai mai ușor înainte, atunci cînd erai mai tînăr.

Mereu mi-au plăcut oamenii și am căutat compania lor, mi-au plăcut și prieteniile ad-hoc – atunci cînd te întîlnești cu cineva la un eveniment, festival, tîrg de carte și simți dintr-odată că rezonezi perfect, gîndește ca tine, a citit ce ai citit și tu etc. –, mi-au plăcut chiar și mesele festive care trebuiau bifate, dar pînă la urmă se transformau în petreceri decente, mereu am fost dornică să ies, să mă întîlnesc cu alții, chiar și cu străini. „Să ne întîlnim!” – asta chiar mi se pare o redută de bun-simț a vremurilor „vechi” pe care le-am mai prins și eu, atunci cînd nu exista atît de multă tehnologie și oamenii nu preferau, din comoditate, să socializeze online. „Profesiunea” mea inițială a fost cea de reporter, eram foarte dornică să cunosc oameni necunoscuți, din diferite domenii, să aflu ce gîndesc, să mă raportez la ei. Mi-era ușor să vorbesc la telefon cu un necunoscut, acum îmi e din ce în ce mai greu. Am senzația că mereu deranjez și că necunoscutul sau cunoscutul nu are nici un chef de mine, așa că prefer să nu mai sun, trimit un mesaj hilar: Hey, cînd aș putea să te sun cinci minute? Oamenii au nevoie de mai multă intimitate? Nu mai vor să fie sunați/contactați? Sau totul se petrece de fapt în mintea mea? Nu-mi dau seama. Însă îmi dau seama că treptat și eu am început să mă îndepărtez, să nu-mi doresc să mă mai văd nici măcar cu cei care îmi sînt dragi. Poate a contat și pandemia care s-a dovedit a fi (printre altele) și un „experiment” global de a ține oameni captivi în interior și în propria lor intimitate.

Dar niciodată nu mi-au plăcut oamenii care se bagă în sufletul tău. În primul rînd, la propriu. Oamenii care se apropie prea mult, care te ating cînd îți vorbesc, care îți șușotesc la ureche, care te prind de mînă ca să devină mai convingători. Nu m-am dat în vînt nici după îmbrățișările protocolare. Nici după pupături, poate pentru că-mi aminteam mereu de cele cîteva tanti, vecine și cumetre de la Cluj care în copilăria mea se repezeau să mă pupe „cu stropi”, iar eu mă ștergeam după aceea pe ascuns. Pupăturile astea țin de o formă de intimitate, parcă nu vrei să te pupe oricine. Iar povestea cu „spațiul tău personal” e cumva adevărată – există multe momente în care chiar nu-ți dorești să fii atins, în care vrei să păstrezi o distanță necesară față ce cei din jur – colegi, prieteni, uneori chiar față de iubiți sau de amanți. Apropo de asta, au existat vremuri în care simțeam nevoia să fiu lipită non-stop de cel pe care îl iubeam, oriunde, pe stradă, la cinema sau la cîrciumă, eram ca două plante care se înlănțuiau una în jurul celeilalte. Cred că am trecut cu toții prin așa ceva. După care am trecut și prin faza de dezlipire, că nu mai cadrează cu locul, cu vîrsta, totuși îmi face plăcere să văd cupluri în vîrstă care încă se țin de mînă pe stradă sau își ating buzele discret, mi se pare o formă delicată de afecțiune.

Cînd eram mică, am avut mereu o cameră a mea – fiind singurul copil la părinți, a fost ușor. Abia acum îmi dau seama cît de mult confort îmi dădea de fapt acea „cameră a mea”, acel spațiu pur personal, pe care nu l-am mai avut ulterior pentru că mereu am locuit în case extrem de mici (chiar și acum scriu acest text în bucătărie pentru că partenerul meu și motanul dorm de mult). Cît de mult contează să închizi o ușă în spatele tău, să respiri adînc și să fii singur, gîndurile se adună altfel, orice prezență, chiar și o umbră care se mișcă pe perete, te deranjează.

Apoi mai sînt oamenii care devin intruzivi într-un mod indirect. Oameni care te caută fără să știe de ce te caută, care te întreabă ce mai faci fără să-și dorească neapărat să știe ce mai faci. Pentru că avem la îndemînă toate mijloacele de comunicare posibile și pentru că se poate. Uneori sînt oameni care pur și simplu se simt singuri, care își doresc să comunice cu ceilalți, dar nu știu cum, așa că dau buzna în viața lor. Dar îmi dau seama, din nou, că cei mai mulți oameni își caută semenii din interes, dintr-un interes pe care nici măcar nu-l dibuiești din prima, te prinzi pe la a treia întîlnire – ah, deci asta voia, de asta mă tot bătea la cap să ne vedem la o cafea... A scris o carte și vrea un feedback, vrea să-l recomanzi la o editură, vrea să publice un articol în presă, vrea pur și simplu să se afirme și încearcă să se sprijine pe unii care, în imaginația lui, au mai multe relații, mai multe legături. E bine să fii conectat și cu ăla și cu celălalt, în fond toată lumea asta nu este decît un imens networking, un stup, în care toți trebuie să ne încuscrim, să ne nășim copiii, să căpătăm niște relații valide prin care să ne ajutăm unul pe celălalt. Cel mai trist e pentru cel care nu are nimic de oferit – nu are bani, nu are relații, nu are job-uri și poziții importante. Pe ăsta nu-l caută nimeni, chiar dacă e un om simpatic, un bun conviv, un om valoros, nu-i sună telefonul cu anii. E trist cînd nimeni nu are nevoie de tine, însă, în același timp, te simți liber. Pînă la urmă, orice în lumea asta se transformă într-o obligație – ai fost într-o vizită, trebuie să primești în vizită, ai fost la nuntă și ai dat plicul, musai să faci și tu nuntă și banii să se întoarcă înapoi, ai avut grijă de pisica unui vecin cît a fost plecat în vacanță, e clar că și ăla la un moment dat va veni să aibă grijă de pisica ta, ai recomandat pe cineva, te va recomanda la rîndul lui. Oare chiar așa trebuie să funcționeze tot? Unde mai sînt relațiile autentice, unde mai este de fapt prietenia, dincolo de obligație?

Apoi mai este și toată fojgăiala asta în care trăim – orașul, blocurile, apartamente peste apartamente, mașini peste mașini, trupurile de care te atingi fără să vrei în tramvai sau în metrou la ore de vîrf, mulțimile. La un moment te saturi și vrei altceva. Pe la 40-50 de ani începi să te gîndești deja la marea Retragere – o casă undeva la țară, cu vecini cît mai departe, drumuri pustii, curtea ta, cireșul tău, în sfîrșit liniște. Dar oare chiar aș putea trăi departe de oameni? Tot ce pare idilic nu e doar o pușcărie fără ziduri? Părinții mei s-au mutat din București chiar înainte de pensionare, taică-miu a mai făcut naveta doi ani, cu trenul. El s-a adaptat perfect, mama, nu. Anton are acum un program disciplinat de pensionar – face 6.000 de pași zilnic printr-un orășel unde nu mai vezi pe nimeni pe stradă după ora opt seara, citește, ascultă muzică, face rebus, mai bea cîte o bere în curte, mai aduce cîte un meșter să schimbe ceva la casă, treburi mici, mărunțele. Nu se plictisește. În schimb, mamei îi lipsește orașul mare, îi lipsește comunicarea cu ceilalți, discuțiile uneori întîmplătoare de pe stradă, agitația, colcăiala asta umană. Simt că e nefericită în paradisul lor campestru. Dar parcă nici nu s-ar mai întoarce. Ca cele mai multe dintre cuplurile de vîrsta lor nu au prieteni apropiați, vorbesc uneori la telefon cu rudele, cu foști colegi și cam asta e tot. Tot timpul lor se împarte în lungi momente de așteptare – a mesei de prînz, a vreunei emisiuni la televizor, a unei ieșiri ritualice la cumpărături în marele hipermarket din orașul vecin. Îi simt singuri.     

Oare să-ți dorești singurătate e un semn de depresie? În ultima vreme caut tot mai mult locuri și momente care să-mi inspire solitudine. Vacanțe în extrasezon. Plaje izolate. Cîrciumi și cafenele cît mai discrete. Am început să prefer orașele mici din străinătate marilor capitale. Nu-mi mai doresc să ajung la Londra și la New York, în schimb mă atrag viața rurală din Anglia sau pustietățile americane. Oare așa se întîmplă în viață – la un moment dat, pur și simplu te saturi de ceilalți și grupul nu mai ține de cald sau e ceva în neregulă cu mine?