● Rana îndoielii (Turcia, Franța, România, Spania, 2023), de Selman Nacar.
Există cîteva mari piste pe care poate merge un film care se petrece în sala de judecată. Cetățeanul mic se înfruntă cu sistemul mare via avocatul idealist, iar adevărul triumfă (sau nu) în ciuda prejudecăților și a auspiciilor rele – modelul 12 Angry Men (r. Sidney Lumet, 1957) / To Kill a Mockingbird (r. Robert Mulligan, 1962). Adevărul nu poate fi cunoscut ca atare, poate fi cel mult reconstituit ca adevăr judiciar (deci discurs), într-o sinteză mai mult sau mai puțin fericită de perspective concurente asupra evenimentelor – modelul Rashomon (r. Akira Kurosawa, 1950) sau, mai recent, Anatomie d’une chute (r. Justine Triet, 2023). Adevărul se află pe parcurs, iar filmul devine despre cumpăna morală a avocatului, care sfîrșește prin a-și da arama pe față într-un sens sau în celălalt – modelul The Firm (r. Sydney Pollack, 1993) / The Devil’s Advocate (r. Taylor Hackford, 1997). Plus variațiuni pe aceste teme, plus un întreg inventar de tropi asociați subgenului courtroom drama: discursul emoționant & elocvent al apărării de dinainte de verdict, amănuntul esențial care iese la iveală exact la timp ș.a.m.d.
Marele merit al lui Tereddüt Çizgisi / Rana îndoielii, cel de-al doilea lungmetraj al regizorului turc (absolvent de Drept) Selman Nacar, este că știe să se miște autoreflexiv în interiorul acestei tradiții narative deja cam amenințate de uzură. Pe hîrtie, părem să fim în primul dintre scenariile prezentate mai sus. Canan (Tülin Özen), o avocată de vîrstă mijlocie dedicată trup și suflet muncii și cauzelor sale, revine în orașul natal pentru a-l apăra pe Musa (Ogulcan Arman Uslu), un muncitor industrial acuzat, posibil pe nedrept, că și-ar fi omorît șeful. Este ziua pronunțării, iar apărarea se află în așteptarea unui ultim martor care ar putea întoarce decisiv soarta procesului. Acesta însă nu mai vine, și așa că ultima șansă a lui Canan este să îl aducă în fața instanței prin propriile forțe persuasive. Dacă nu era de ajuns, avocata trebuie să ia împreună cu sora sa și o decizie în privința mamei lor, care se află în stare de moarte cerebrală (Canan este cea care încă speră). Totul se petrece pe parcursul unei zile, în care o vedem pe protagonistă într-un du-te-vino de la spital la tribunal, la fabrică, la magazin, înapoi la spital, apoi la tribunal, și tot așa.
La o adică, o armătură destul de standard: personaje cu care să ne identificăm, conflict (om vs sistem, viața profesională vs viața personală), deadline (cîtă răbdare va mai avea instanța?), încărcătură etică (salvarea unui nevinovat de la o pedeapsă nedreaptă). Chiar familiaritatea acestui setting îi permite însă lui Nacar să se joace, în straturile superioare, cu așteptările noastre. Pentru că, de fapt, Canan nu este doar avocată dedicată, ci și om-în-societate. Instituțiile prin care se perindă și figurile pe care le întîlnește nu sînt simple checkpoint-uri narative de care povestea are nevoie pentru a crea tensiune și încărca în greutate rezolvarea, ci și (sau mai ales) prilejuri de profilare psihologică și fotografie socioculturală. Atunci cînd Canan intră într-o cîrciumă pentru a se interesa de martorul-problemă și vreo zece capete de bărbați se întorc întrebător spre ea, dar ea totuși le ține piept și chiar îi ușuiește cu nițel dispreț de clasă, înțelegem pe loc că situația sa este o combinație de vulnerabilitate (rînduiala pronunțat patriarhală pe care trebuie să o aibă în vedere) și privilegiu (a studiat în străinătate, trăiește în Capitală, are o profesie prestigioasă, banii nu sînt o problemă). Cît despre rezolvarea pe care o primesc conflictele în care este angrenată, surpriză: uneori realitatea este indiferentă și faptele nu se așază de la sine cu sens. Poate că judecătorul nu e „orb” în fața evidenței, ci doar își face treaba cum știe mai bine; poate că martorul pur și simplu nu se lasă convins să vină; poate că protagonista nici nu luptă atît de mult dintr-un sentiment acut al dreptății, cît din încăpățînarea de a avea ea dreptate, fără ca asta să însemne că este, „în esență”, „o persoană rea”. Poate că, la un moment dat, taman cînd pledoaria avocatei își luase avînt și toată lumea era atentă, pică o bucată din tavanul sălii de judecată și avîntul se pierde (un micro-moment excelent al filmului).
Pe scurt, este exact acea doză de imprevizibil aleatoriu care vine să arate că, dincolo de convenție, realitatea tot ca ea face. Luat așa, Rana îndoielii are, de fapt, destul de multe în comun cu inciziile socio-familiale ale unui Asghar Farhadi și inclusiv cu Noul Cinema Românesc de după 2000 (nu întîmplător, directorul său de imagine este Tudor-Vladimir Panduru, care a mai colaborat și cu Cristi Puiu, Radu Muntean sau Cristian Mungiu). Adăugînd și primul film al lui Nacar, Din zori pînă în zori (2021), o felie de viață la fel reușită și de incisivă, s-ar zice că tradiția cinema-ului realist tocmai își mai cîștigă un adept.
Vlad Marina lucrează în industria de film și scrie în timpul liber.
.jpg)
