Pe 1 martie, Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași a marcat împlinirea a 75 de ani de activitate printr-un „showcase”, un program aniversar special, cu spectacole și evenimente care au umplut extrem de divers și atrăgător patru zile. Cum se măsoară longevitatea unui teatru cu un astfel de profil, un reper și pentru breaslă, dar și pentru generațiile noi?
Se măsoară în zeci de mii de spectatori pe care-i atragem anual (peste 75.000 în 2024), fluxuri emoționale, ropote de aplauze, un repertoriu variat, care merge de la „small size” la „young adults” și chiar mai încolo, selecții în cele mai importante festivaluri de teatru din România și din străinătate, turnee semnificative care ne-au dus din SUA pînă în China. Se măsoară în numărul în creștere al celor care vin pentru întîia oară la „Luceafărul“, ne îndrăgesc, apoi revin cu orice nou prilej. În părinți care la vremea copilăriei lor erau spectatori fideli, iar acum își aduc copiii la spectacole, știind cît de importantă e arta teatrală în devenirea personală, puterile ei transformative.
Cu această ocazie aniversară, ați introdus în repertoriul teatrului două premiere: Ferma animalelor – o fabulă și Cameleonul Cami pleacă în Tibet. Pentru una dintre ele ați revenit la o poveste clasică, pentru cealaltă ați folosit Inteligența Artificială. Cum v-ați oprit asupra lor?
Sînt fix 80 de ani de cînd Orwell lansa editorial Ferma animalelor și, din păcate, actualitatea ei e frapantă. În subtext, vorbește despre buclele cețoase ale istoriei, despre latura rea a evoluției sociale. Privind la ce se petrece acum în lume, Ferma animalelor e un titlu aproape obligatoriu pentru o artă teatrală asumată, sensibilă la problematicile actualității. Scenicul, prin caracterul său viu, e unul dintre cele mai adecvate mijloace de dezvoltare a gîndirii critice, de amorsare și exersare a activismului social. Spectacolul lui Victor Olăhuț e construit pe niveluri de semnificare, e unul pentru întreaga familie, îndeamnă la meditație, contribuie la modelarea modului de gîndire.
Cameleonul Cami pleacă în Tibet, după cartea cu același titlu a Luminiței Corneanu, a fost mai întîi o lectură performativă în Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași, într-un proiect cu Asociația De Basm. Alex Iurașcu a venit cu o rezolvare scenică de tip one-man-show, care combină storytelling-ul cu animația, cu videoproiecția, iar artistul și-a asociat AI-ul, care a furnizat muzica și grafica figurinelor. E esențial recursul la noile medii, sincronia cu obișnuințele de receptare ale publicului tînăr.
Am asistat la mai multe spectacole din repertoriu și nu am putut să nu observ aceiași actori, nu foarte mulți, schimbînd cu pricepere rolurile, unele non-verbale, cîntînd, dansînd, mînuind marionete. Există oare un „profil” al actorului de teatru pentru copii și tineret? Cum v-ați creat acest colectiv, din care unii actori fac parte de zeci de ani?
Avem o echipă foarte faină, rodată – 84 de angajați, din care 30 actori, cei mai vizibili, dar în spatele și în jurul lor e o mașinărie care lucrează continuu și eficient. O echipă echilibrată pe tipologii, generații (e vital dialogul intergenerațional), care de-abia așteaptă noi provocări artistice. E o trupă antrenată, facem workshop-uri, am lucrat frecvent cu realizatori din străinătate (SUA, Polonia, Germania, Austria), opțiunile repertoriale sînt diverse, colaboratorii, de asemenea, nume noi, mereu altele. Sînt strategii care îi mențin în formă, sînt dornici să lucreze, de multe ori avem distribuții duble pentru a le oferi oportunitatea să repete cu un regizor, să joace, recurgem la mijloace de expresivitate diversă, de la marionete cu fire lungi la, iată, Inteligență Artificială, trecînd prin limbaj corporal, non-verbal, stilistici de la canonic la postdramatic.
La cabine este un spectacol atipic, chiar uimitor: spectatorul pătrunde în intimitatea actorilor, a pregătirilor din spatele scenei, trece de la o cabină la alta și asistă, practic, la o reprezentație dată doar pentru el. Cum v-a venit ideea acestui concept, la care ați scris și scenariul? Care este menirea lui?
E un proiect pe care l-am conceput, cu care am riscat, teatru 1 la 1, foarte bine primit atît de actori, cît și de public, e exclusivist, fiecare actor are spectatorul lui pe fiecare secvență, în total patru actori – patru spectatori. E mereu sold out, dar, evident, nu asta era miza! Am vrut să deconstruiesc teatrul așa cum îl știu majoritatea spectatorilor, să îi mut din sală în spațiul unde actorii stau mai mult decît în sufrageria de-acasă. Acest spațiu inaccesibil publicului, unde actorul părăsește statutul civil și devine personajul. Și unde, prin tehnici personalizate, după spectacol, după trăirea atîtor alte vieți (de ficțiune) trebuie să revină la propriul eu. Nu e ușor. E un proces complex de dedublare care presupune talent, pasiune, autocontrol. Ne-a reușit! Colegii mei au fost inițial derutați, dar le-a făcut bine ieșirea din zona de confort profesional, statul față în față cu un spectator pe care îl vezi la cîțiva pași de tine. E o experiență specială și pentru artist, și pentru spectator, și unul, și celălalt sînt expuși, nu mai există „al patrulea perete”. Publicul e activat, părăsește contemplativul, e participativ, vede cum e să intri în pielea unui personaj.
Legat de un alt spectacol al teatrului, Stai jos sau cazi, după romanul omonim al lui Bogdan Munteanu, am auzit pentru prima dată termenul de „medicină performativă”. Cît de importantă este miza socială, educativă, a teatrului?
Stai jos sau cazi e un proiect unicat în România, e singurul spectacol de teatru care abordează boala ca stigmat, cu aplicație pe epilepsie. Am citit romanul lui Bogdan Munteanu, care l-a inspirat, și îl și vizualizam, avea potențial teatral. Și ne-am pus pe treabă. Am abordat Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași, care ni s-a alăturat ca partener, am scos și un volum care însoțește spectacolul (Culisele creierului. Epilepsia – perspective narative), la care am contribuit teatrologi și specialiști în medicină. Medicina performativă e o zonă de graniță, extrem de ofertantă, dezvoltată în Occident, în România e încă la început de drum, iată, sîntem pionieri. Există artiști atinși de diverse maladii care-și documentează boala, care găsesc în propriile simptome și transformări somatice elemente pe care le transpun în spectacole, devine o modalitate de eliberare pentru ei, de conștientizare, pentru ceilalți. E fascinant acest nou teritoriu cu resurse estetice. Întrucît teatrul trebuie să aibă și o componentă implicată social, cathartică.
Anul trecut ați primit Premiul UNITER pentru cel mai bun critic de teatru, iar anul acesta sînteți membru al juriului și aveți o misiune deloc ușoară. Ce urmăriți, în această calitate? Ce atîrnă greu în acordarea unui premiu?
La Premiul „George Banu” pentru critică teatrală din palmaresul UNITER am fost nominalizată de patru ori, adică am fost în best 3 în critica de la noi în mai multe rînduri. Anul trecut am luat trofeul (yeeey!), e o recunoaștere oficializată a aprecierii de către breaslă. A fost nostimă situația de la gala unde s-au decernat distincțiile, eu eram la Londra, regizasem momentul dinainte cu actrița Nicoleta Lefter – dacă ar fi fost cazul, și a fost –, Nico nu și-a găsit sandalele (frumoase, dar incomode), alunecaseră sub scaun, așa că s-a dus desculță pe scena sălii mari a Teatrului Național București. Eu, în pijama, în hotel la Londra, mă spălam pe dinți. Telefonul a început să zbîrnîie, era avertizarea că luasem trofeul. Care a rămas la București multă vreme, călătoream light cu avionul și nu voiam ca la Security să tot dau explicații. Trofeul e din bronz, are un aspect cu potențial contondent!
Acum sînt în juriul final, am de urmărit 69 de nominalizați, 40 de spectacole de văzut în 16 orașe. Sînt un critic care valorizează ineditul, îndrăzneala, experimentul, căile neexplorate, așa că pe asta voi merge. Cea mai mare problemă a criticului de teatru din România e infrastructura de transport, chiar pe distanțe scurte, durează o veșnicie să ajungi. Pînă la vizionarea propriu-zisă apar multe pățanii. E motivul pentru care țin și un jurnal, o să public ceva la final, după Gala UNITER, care e în seara de 26 mai. Va fi în cheie comică, m-am și gîndit la structură, sîntem în arte, teoreticienii trebuie să fie creativi. A fi teatrolog nu înseamnă exclusiv analiză, ierarhizare axiologică, presupune și imaginarea de contexte estetice, conceptualizare artistică, proiecte scenice, curatoriere. Și noi, teatrologii, sîntem imaginativi, Thalia a privit și către noi, nu doar spre artiști, a fost generoasă.
Călătoria Teatrului „Luceafărul” continuă la toamnă, cu a XVIII-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr, al cărui fondator și curator sînteți și care ne-a obișnuit cu o mare diversitate stilistică și regizorală, dar și cu reprezentații în locuri mai puțin convenționale. La ce să ne așteptăm anul acesta?
Conceptul din care va rezulta programul e fixat pe „putere și vulnerabilitate”. Un eveniment de artele spectacolului care se vrea rezistent în timp și proaspăt e musai să se ferească de previzibilitate, e motivul pentru care, din postura de curator, reinventez în fiecare an festivalul. Îl arhitecturez în jurul unei teme noi, care să reflecte spiritul timpului, al prezentului, și care să surprindă. Va fi, din nou, un program dens, variat, companii din țară și străinătate, multe exclusivități naționale. Vă aștept la început de octombrie!
.jpg)
