Elitele și societatea: cine pe cine încurcă?

Premisa: Democrația reprezentativă și, în general, democrația presupune „spirit cetățenesc”: o majoritate de oameni relativ maturi atît intelectual, cît și și psihic, care aleg și sînt aleși (sînt alternativ „elită” și „popor”), care examinează, critică, opinează, conduc în mod rezonabil (nu neapărat rațional în sens strict). Democrația liberală presupune o majoritate matură care se autoguvernează.

Or, ceea ce constatăm în epoca noastră e transformarea raportului cetățean-cetățean într-un raport părinte-copil – infantilizarea publicului (poporului), căreia îi corespunde „paternalizarea” elitei conducătoare: „Adulții imaturi” – Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate – și elita parentalizată.

a) publicul se infantilizează psihic prin:

– predominanța impulsurilor și emoțiilor asupra gîndirii critice. Influența tot mai mare a imaginii în detrimentul textului, diminuarea analizelor raționale (rezonabile), cînd e vorba de interesul public. Ruptura între rezonabilitatea la nivel personal sau local și non-rezonabilitatea cînd se invocă chestiuni „mari”.

– Nevoia de a avea satisfacții imediate, răsplăți. Pierderea prudenței și a răbdării – virtuți ale maturității.

– Dependența de „povești” (mituri). Chiar dacă nu e ceva nou (întotdeauna oamenii au crezut în mituri), totuși remarcăm amploarea pe care o au azi teoriile conspiraționiste, atitudinile „post-adevăr”, încrederea unui public larg în mitologii false sau absurde. „Adulții imaturi” înfruntă cu dificultate o lume reală complexă, adesea haotică, unde hazardul moral și nuanțele de gri sînt adesea regula. Vor o lume „de poveste”, cu răul și binele clar delimitate, cu scenarii inteligibile, unde forțele impersonale să fie înlocuite cu actori de tip uman. De aici succesul „populiștilor”, care construiesc astfel de „povești”. De aici succesul Internetului și al rețelelor de socializare care difuzează mituri.

– Dependența mereu mai accentuată de statul-părinte. Pe de o parte, oamenii depind tot mai mult de un stat, căruia îi cer să se implice în viața lor tot mai mult (sănătate, pensii, asigurări diverse, protecție, bunăstare, locuințe etc.). Se comportă asemenea unor copii, care au nevoie de tutelă, lipsiți de autonomia care e proprie unei persoane adulte. Pe de altă parte, detestă acest stat-părinte, așa cum fac niște adolescenți răsfățați, cărora părinții nu le spun tot adevărul și încearcă să-i controleze.

– Dependența de joc și distracție. Totul trebuie să fie distractiv, colorat, efortul e rău văzut. Industria creează noi nevoi de joc (gadget-urile) pe care tot ea le va satisface ulterior. Internetul (rețelele) accentuează infantilizarea adulților imaturi, deoarece e „funny”, are imagini, texte scurte, satisfacție imediată (like-uri), formează grupuri („prieteni”) care își fortifică unul altuia prejudecățile.

b) Elitele (statele) răspund prin asumarea unui parentalism blînd, dar nociv:

– Promit mereu gratificații rapide (mai ales în campanii electorale), dacă „adolescenții” vor fi „cuminți” (îi vor vota). Recursul e la satisfacții și gratificații, nu la datorii. Ideea e să dea poporului nu atît „pîine” (care în țările bogate nu mai e o problemă), cît „circ”, tot mai mult „circ”.

– Ascund adevăruri incomode, deoarece au învățat că a le spune e rețeta pierderii alegerilor.

– De aici impresia că, în pofida transparenței clamate, nu se spune totul. Dar ar putea fi spus „totul” unor „copii”, adesea iresponsabili?

– Statul devine tot mai „cuprinzător” și își arogă tot mai multe funcții, pe măsură ce publicul se infantilizează. Noul Leviathan. Chiar și acolo unde s-au făcut reforme în direcția economiei de piață și a descentralizării, tot statul a fost obligat să le facă. Libertățile reale sînt cedate în favoarea unei ocrotiri tot mai generale. Publicul nu mai vrea să fie responsabil, dar nici nu dorește să i se spună că e iresponsabil, ci e în „criză” adolescentină.

– Elitele încetează să mai aibă pretenția ghidării publicului, deoarece acesta, ca un adolescent rebel, refuză să fie ghidat de „părinte”. Se mulțumesc cu sondajele de opinie, referendumuri etc. care indică ce „vrea“ poporul și apoi execută mai bine sau mai rău, indiferent de rezultate. Ce vor e să păstreze dominația, nu să servească „binele public”.

Concluzii. „Cine pe cine încurcă?” Într-o relație de maturitate civică – nimeni pe nimeni. Însă acum, cu elite devenite tot mai „parentale” și societate tot mai adolescentină și imatură, relația nu poate fi decît disfuncțională, ca într-o familie cu părinți prea indulgenți și nehotărîți, care și-au ratat rolul, și adolescenți (copii) care refuză să se maturizeze, dar protestează împotriva „sistemului” și nu mai pot fi ținuți în frîu decît cu noi „jucării” sau dîndu-le „bani de film”. Ambii parteneri „se încurcă” unul pe celălalt, își ratează scopurile. Fac pace temporară mai ales cînd se cumpără ceva nou în casă și, în general, cînd se inventează o nouă distracție. În rest, se uită strîmb unii la ceilalți.