Hedda Gabler: O lovitură de teatru?

Montarea lui Thomas Ostermeier la TNB a stîrnit multe reacții critice: de la cele feministe la cele de inadecvare cu vremurile contemporane, pînă la cele de inconsistență logică. Era inevitabil. În plus, nu cred că e ceva indezirabil. Cred că orice controversă legată de actul artistic este binevenită și implicarea în „escaladarea” ei reprezintă confruntarea argumentelor din spatele tuturor acestor opinii evaluative pe care, în general, le avem atunci cînd ne aflăm în fața unui spectacol de teatru sau a unei opere de artă.

Totuși, dincolo de toate aceste controverse incerte epistemic, există și zone ferme. Ostermeier este lucid atunci cînd decide montarea piesei lui Ibsen pe o scenă de teatru din România și, aș adăuga, și obiectiv: societățile post-comuniste imită, volens-nolens, societățile occidentale, ca atare situarea pe valul capitalist nu ne va fi protejat de apele lui reci, cum, foarte sugestiv, spunea George Banu. Altfel spus, odată cu avantajele primești și dezavantajele. A te bucura doar de primele și a le ignora pe ultimele înseamnă să nu fii pe deplin conștient nici de primele. În plus, el știe că e inutil apelul la trez(v)ia cea de pe urmă. Ce se întîmplă în piesă nu e profetic, e doar previzibil. Însă, cum era de așteptat, deși toată lumea știe, nimănui nu-i pasă. Nu e vorba de oblomovism aristocratic, ci doar de triviala silă modernă de sinele revolut. Ne e atît de silă uneori de noi înșine și de viața noastră că ajungem să nu mai dăm doi bani nici pe noi și nici pe zilele din viața noastră. Și totuși ne mirăm cu patos cînd se pierde vreuna inutil. De ce? Nu toate se pierd cam la fel în acest mediu prea steril etic, impropriu aprecierii ei și a noastre înșine? (Pe toate drumurile din România sînt panouri cu sloganul „Viața are prioritate” și tot acolo îți riști viața, la modul cel mai propriu, ori de cîte ori vrei să intri pe un drum principal dintr-unul secundar. Poate fi ceva mai stupid decît această grijă strident declarată?!)

Revenind, spectacolul Hedda Gabler deși, poate, controversat, mai degrabă mi-a plăcut. Acest „mai degrabă” nu e opusul lui „decît nu mi-a plăcut”, ci e un mod de întărire a primei impresii, nefiltrate reflectiv. Nu vreau să intru în detaliile arhitectonicii de validare estetică a acestei impresii inițiale, care dacă este să îl credem pe regretatul regizor Alexandru Tocilescu contează cel mai mult. Ce aș menționa e că oricîte straturi și adîncimi analitice ar căpăta aceasta, nu ele sînt cele care creează pînă la urmă declicul cathartic, care, dacă se întîmplă să îl ai, îl ai doar în sală, livrat direct doar de ceea ce se întîmplă pe scenă și care reprezintă testul suprem al plăcerii estetice, al elevării simțurilor, al conștientizării că ai primit un dar nesperat, cum inspirat spune Andrei Șerban. Și, din păcate, cred că nu prea merităm darul pe care ni-l fac Ostermeier și echipa lui.

Ibsen a reușit, cu numai șase personaje (apropo, egal distribuite ca gen!), să surprindă esența întregii lumi aspirațional capitalistă. Ostermeier a reușit la rîndul lui să o aducă, întreagă, pe o scenă, folosind mijloace tehnice precise, mimimaliste scenografic, magistral orchestrate coregrafic și actoricesc.

Spus simplu, montarea îți dă o stare de bine, burgheză aproape (!) (este un efect ironic, dar un plus regizoral, aș spune!), prin fiecare scenă care se derulează metodic, bine ritmat, uneori chiar teribil de amuzant, fără nici un fel de vulgaritate. Ce te surprinde plăcut este imaginea aproape fotografică, fără filtre, a unui cuplu tînăr, destul de obișnuit atît în precaritatea lui identitară și economică, cît și în idealurile contradictorii de fericire conjugală. Ești ca în livingul de la tine de acasă. Te miră această parcimonie în trîmbițarea senzaționalului, deși tocmai această minimizare plină de consistență este senzațională: caracterul aseptic, voit epurat de orice efuziune sentimentală. De altfel, chiar interesanta, frumoasa Hedda pare să urască sincer nu doar complimentele, ci și pe cei care se încumetă să le facă; amușinînd instinctual ceva mic în ei, ceva ce îi creează un dezgust ființial insuportabil, inclusiv de ea însăși, conștientă fiind că nu e chiar o inocentă. Îmbrăcămintea ei feminină, voit conformistă, cu mîinile deseori la spate ca o fetiță cuminte în banca de școală, amplifică și declanșează aceste contraatacuri plescăitoare. Dinamica personajelor, glisarea ușilor arată ușurătatea conversației, banalul sau chiar redundanța jucării unor roluri domestice, poate cam formale, însă nimic care să te intrige, nimic bulversant sau sfidător moral în toată această poveste de cuplu aflat la debut. Sînt doar frînturi, mici intenții de intrigă care par inofensive.

Oricare dintre noi se poate regăsi în acest scenariu conversațional și caracterial. Dorința de a-ți impune punctul de vedere, de a avea un teritoriu personal, intangibil, în chiar spațiul privat, intim, și totuși fluid, ține de civilizația noastră modernă. Să crezi altfel este nu doar de neconceput, este imoral. A te întinde financiar mai mult decît ți-e plapuma reprezintă un fel de virtute etică astăzi, iar preferința fermă față de orice asigură confortul economic, un simptom clar al raționalității. Societatea în care trăim este obișnuită cu aceste pretenții de a avea fără să ai, de a fi cineva fără să fii, de a pretinde oricît de mult chiar dacă nu prea există temei să primești. Nu mai miră pe nimeni aceste excese egalitariste în pretențiile noastre neplafonate de bunăstare economică. Deci nimic exagerat la prima vedere, nimic subversiv, nimic care să zdruncine acest eșafodaj conceptual și moral al lumii noastre moderne. Și totuși nimic nu e cum pare.

Ostermeier este complicele absolut al acestei diversiuni programate. Contribuie genial la ea prin absența oricărui exces, printr-o montare curată, fină, de mecanism perfect, în care actorii înșiși nu par că ar depune vreun efort (ei chiar au răgazul de a excela!). Finețea spațiului, acuratețea derulării scenelor, imponderabilitatea obiectelor, rafinamentul personajelor, fragilitatea fizică și cumințenia calculată a Heddei ascund orice bănuială că ar fi ceva în neregulă. Prețiozitatea în gesturi, în dialoguri, în grija căutată sînt urmărite cu atîta acribie că nici unul dintre ei nu realizează falsitatea, ipocrizia, dublul discurs și, cel mai important, lipsa de importanță a lor înșile. În toată această plasă socială minuțios țesută de fiecare dintre ei, nici unul nu realizează că sînt contributorii principali la dispariția lor din chiar viețile pe care minuțios și le clădesc. Că fiecare dintre ei se substituie ego-ului propriu, devine propria lui jucărie preferată, plasîndu-se voluntar într-un gol existențial. Nici unul nu realizează că toată puterea pe care și-o invocă arogant în societatea care îi face oameni este calpă, că orice adaos în propria imagine nu le hrănește sinele, ci amorul propriu. Cumva, totul e greșit în această lume perfectă. Sinceritatea, buna dispoziție, plăcerea simplă, bucuria de a fi împreună lipsesc cu desăvîrșire. (Lipsa banalei măsuțe de cafea din living nu este o scăpare scenografică!)

Hedda, tipologic vorbind, este superficialitate nedeghizată, ea nu este nici diabolică, nici fatală, nici adulteră și nici măcar insensibilă. Este o femeie mai degrabă fină, fragilă, destul de capricioasă, uneori cu hachițe de răsfățată a sorții, adorată de toți pentru inconsecvența ei dispozițională, emancipată, fără a fi excesivă. Este jucăria pe care toți și-o doresc. Totuși, deși nu s-ar spune, ea este și dintre cei care simt în mod bizar o înclinație aproape irațională, animalică, către excentricități virtuoase, pe care nu le înțelege, seducînd și lăsîndu-se sedusă, extrem de firesc, de tot plictisul greoi al lumii materiale. Ea este în mod fatal oglinda tuturor, este regina lor fecundă, capabilă în magnifica ei aroganță puerilă să primească tot imaginativul extravagant al admiratorilor ei și să reproducă toate proiecțiile lor bolnăvicioase. Însă realizează pînza lipicioasă, scîrboasă, capcana în care s-a lăsat prinsă ca ultima musculiță penibilă. Conștientizează arbitrariul puterii acestei lumi, confuzia crudă, cinică, clară între ceea ce ești și ceea ce te face să fii cineva, își vede ratarea. Iar cînd se întîmplă să cadă și ultimele măști ale unei decențe oricum disimulate, Hedda își dă brusc seama că maximul la care poate spera în această lume nu poate fi decît o discreționară, mereu temporară, grandomanie, lipsită de orice țintă importantă, valabilă, perenă. Descoperă omul fără putința de a fi om, supus voluntar unei dictaturi anonime, invizibile, a propriilor interese, mereu avide, mereu în deficit. Ce putea fi mai grotesc? Ce putea fi mai inuman în această condiție umană? Mai mult, are revelația brutală că și dacă prin absurd ar fi avut acel curaj neomenesc de a nu fi ceea ce este cel mai probabil să fie, gestul ei ar fi fost bagatelizat, ironizat, batjocorit sau chiar diagnosticat clinic.

Derapajul insidios către o situare a vieții lor pe o sîrmă la înălțime, fără nici o plasă de siguranță, începea să devină extrem de vizibil. Mi s-a părut fascinant felul subtil, lucid, prin care urmărește evoluția inexorabilă a inconștienței umane, a egolatrismului monstruos, glisarea către aberant a lumii lor perfecte. Superego-ul și nu supraomul lui Nietzsche este cîștigătorul absolut al acestei lumi și fiecare va contribui stereotipal la prezervarea lui în ciuda oricărei evidențe a imposturii. Pentru omul modern este o situație extremă, fără ieșire. Și o situație extremă, chiar dacă disimulată, cere soluții extreme. Hedda nu putea să răspundă acestui afront decît în felul în care a răspuns. Ea nu se omoară fiindcă ar fi mai înțeleaptă sau mai virtuoasă. Ea se omoară fiindcă poate s-o facă și fiindcă, în definitiv, nici un principiu etic nu o poate opri, idei precum corporalitatea sacrosanctă sau sacralitatea vieții fiind oricum secularizate, fără nici un mister metafizic, fără nici o miză. Și ar fi, oricum, o răzbunare teribilă. Trebuia să spargă oglinda în care se reflectau nestingheriți, trebuia să le șteargă rînjetul arogant de meșteri Geppetto. Evadarea din propria casă, ieșirile nocturne în natură sau în urbe sînt doar simulacre de libertate și fericire. Hedda nu e Nora. Trebuia să le arate că ego-ul ei e superior. Evident că moartea ei era împotriva intereselor sale, însă tocmai în asta constă succesul morții ei. În plus, dispariția ei ca om obiectual, fără podoabele egolatre, nu putea fi decît o pierdere colaterală. Și are dreptate. Moartea ei nu interesează pe nimeni, oricît de pretins scandaloasă moral. În fond, dacă zorzoanele vieții ei contau mai mult decît viața ei, de ce ar fi contat moartea ei mai mult?

Sinuciderea Heddei nu este lacunară din punct de vedere logic și nici măcar inoportună. Să mori în fața tuturor și să nu (te) vadă nimeni, să nu-i pese nimănui de moartea ta este chiar testul suprem al acestui adevăr regretabil. Toată lumea va spune oricum că a murit degeaba, ce păcat, că avea de toate. Cele pe care le-a pierdut prin moartea ei sînt mai importante decît chiar moartea ei, decît ea însăși. Dar nu tot degeaba se spune că au murit și cei din închisorile comuniste? Sau cei de la Revoluție? (Ce-o fi fost oare în capul lor!?) Este rațional sau irațional să te opui dictaturii? Este rațional sau irațional să fii liber? Răspunsul poate stînjeni, însă nu stînjeneala ar trebui să conteze cînd miza este aflarea adevărului, spunea John Stuart Mill. Cînd raționalitatea indivizilor este suverană, morala nu poate fi decît roaba intereselor consumeriste, a ego-ului insațiabil, posesiv, devorator. Cînd ai de-a face cu o omenire strîmbă, remarca Isaiah Berlin, nu e chiar atît de grav, fiindcă mai poți încerca îndreptarea ei chiar și în van, însă cînd strîmbătatea devine virtute, cînd nu mai stîrnește nici un fel de revoltă morală, îndreptarea însăși devine ignobilă.

Deci, decît să ne îndreptăm, mai bine ne anulăm. Asta da lovitură de teatru perfectă!

Dorina Pătrunsu este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Interesele sale de cercetare și predare sînt filosofia socială și politică, analiza instituțională și teoria alegerii publice.