Spectacole de (re)văzut

În timpul pandemiei, odată cu accesul online la înregistrări de spectacole de pe tot mapamondul, a devenit vizibil decalajul dintre teatrul autohton și cel străin, în special cel european. Teme, estetici, dramaturgie, perspectivă asupra subiectelor, stil de joc, formule de lucru și producție, toate păreau la noi că se mulțumesc să se circumscrie unei arii autosuficiente, cultivînd progrese cîștigate cu ceva timp în urmă, dar fără vreo intenție de a mai explora ceva nou. După pandemie, teatrul, cel european în special, s-a lansat într-o repoziționare în raport cu mizele sale, cu publicul, dar și cu formulele de lucru sau cu puterea politică (una dintre temele obsesiv investigate în spectacolele post-pandemice a fost relația individului cu puterea statală, temă generată de senzația că statul a avut putere discreționară în timpul carantinei, cu riscuri potențiale asupra democrației). Teatrului românesc i-a trebuit mai mult timp să reacționeze, să înregistreze și asimileze contactul cu teatrul străin, să se scuture de obișnuințe și să se (re)conecteze cu publicul și comunitățile, cu realitățile în mișcare, să-și regîndească instrumentele, esteticile, practicile de lucru etc. Stagiunea 2023-2024 a fost prima în care am simțit că teatrul autohton este în căutarea unor paradigme noi, că sînt explorate idei, concepte, estetici, stiluri de lucru, că îndrăzneala creativă este descătușată. Se schimbă și generațiile, tinerii ajung în poziții de putere și decizie de unde pot aduce un suflu proaspăt unor instituții teatrale vechi. Schimbarea este abia la început și aștept cu nerăbdare să văd ce va urma.

Există spectacole create în stagiunea trecută care merită urmărite în noua stagiune ce va începe în septembrie. Unele dintre ele pot fi găsite nu doar în spațiul lor de acasă, ci și în festivaluri din alte orașe sau în Festivalul Național de Teatru din București. Fac aici cîteva recomandări, fără a epuiza lista spectacolelor care merită (re)văzute în viitoarea stagiune.

Cele două adaptări după cărțile lui Édouard Louis, Cine l-a ucis pe tata? (despre tată) și Luptele și metamorfozele unei femei (despre mamă), create la Teatrul Metropolis (Cine l-a ucis pe tata?, regia Andrei Măjeri) și la Teatrelli (Lupte și metamorfoze, regia Eugen Jebeleanu), au meritul de a aduce textele scriitorului francez în România și, odată cu ele, un mod provocator de a aborda relația dintre individ și stat și impactul statului asupra vieții individului. Desigur, textele lui Louis sînt mult mai complexe de atît, în ciuda dimensiunii lor reduse, și includ universul domestic patriarhal, eventual violent și retrograd pe fundalul precarității, identitatea LGBT într-un mediu homofob, educația și nevoia de dezvoltare personală într-o comunitate rurală săracă, neobișnuită cu aspirații înalte. Louis a parcurs personal un drum lung, de la copilul unui muncitor sărac la scriitor în vogă, iar cărțile lui analizează cu luciditate și franchețe acest traseu. Cele două spectacole sînt diferite stilistic. Andrei Măjeri a optat pentru o formulă performativă bazată pe polifonie și sincronicitate (cu aportul esențial al coregrafei Andrea Gavriliu), cu șase actori tineri (Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Varga Hunor-József, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu, Eduard Chimac) care construiesc cu fluiditate personajele într-un spațiu foarte mic, ce devine sugestiv prin structura sa de sală de sport (unde se duc „lupte” – scenografia Adrian Balcău). Eugen Jebeleanu a combinat texte din cele două cărți ale lui Louis, urmărind pe de o parte dezvoltarea copilului Eddy (numele real al autorului) în familia dominată de prezența autoritară a tatălui și, pe de alta, evadarea mamei din universul domestic, în căutarea propriei sale identități. Jebeleanu s-a apropiat de un format performativ, în care corpurile celor trei actori (Măriuca Bosnea, Șerban Ghilvaci, Niko Becker) devin egale ca importanță cu cuvintele, capabile să exprime idei fără a întruchipa personaje în sensul de caractere psihologice. Spațiul de joc (scenografia Velica Panduru) este marcat de perdele curcubeu, cu trimitere la identitatea LGBT a lui Eddy, diferită de norma hetero, singura recunoscută în mediul rural muncitoresc al familiei lui Louis.

La cîțiva oameni distanță de tine, un spectacol produs de Centrul Cultural al Municipiului Bistrița în colaborare cu Teatrul Național București și itinerat prin toată țara în absența unui teatru la Bistrița (turneul induce și ideea înființării unei astfel de instituții culturale acolo), reunește mai multe staruri: scriitorul Dan Coman, una dintre vocile cool ale literaturii contemporane, regizorul Radu Afrim (care are un demers coerent de promovare a literaturii contemporane autohtone), o distribuție spectaculoasă, cu Marius Manole, Mirela Oprișor, Natalia Călin, Marius Bodochi, Ștefan Iancu și Flavia Giurgiu. Cumva, spectacolul pare a se coagula firesc în jurul familiilor dezmembrate pe fondul migrației economice, cu poduri emoționale care se frîng și-i lasă pe unii aici și pe alții dincolo, cu însingurări și îndepărtări niciodată vindecate. E un spectacol profund poetic, cu pasaje de umor dement, grotesc (excelează aici personajul imaginar al lui Marius Bodochi, un fante trecut și tipicar), ajustate de melancolie (în scenele individuale ale Flaviei Giurgiu și ale lui Marius Manole). Natalia Călin creează un personaj plin de energie, sub care zvîcnește tristețea, folosindu-se fabulos de un accent ardelenesc (nu risc să îl identific mai precis).

Cele două premiere ale lui Cristian Ban din acest an sînt diferite stilistic, dar remarcabile amîndouă. Unul este comedia de moravuri a lui Teodor Mazilu, Mobilă și durere, regizată la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe, într-un cadru de varieteu TV, cu pastișarea modei și a moralei anilor ’70 și jucată cu vervă de Oana Jipa, Mădălina Mușat, Sebastian Marina, Daniel Rizea, Nicholas Cațianis și Costi Apostol. Celălalt este adaptarea romanului Dianei Bădica, Părinți, la Teatrul Metropolis, prin care se reconstruiește subiectiv ultima perioadă a regimului comunist din perspectiva unei fetițe dintr-o familie de muncitori din Slatina. Pe un fundament dramatic, spectacolul se dezvoltă ingenios, cu umor și cu o distribuție care joacă cu vădită plăcere: Teo Dincă, Silvana Negruțiu, Marius Florea Vizante, Maria Alexievici, David Drugaru și Vlad Pânzaru. Ambele spectacole reconstituie fragmente din trecutul recent, jonglînd astfel cu perspectivele prezentului asupra istoriei.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mobilă și durere © Volker Vornehm (sus); La cîțiva oameni distanță de tine © Radu Afrim (jos)