What are little girls made of?

Am ajuns să văd ultima premieră din acest an de la Excelsior, în care joacă Oana (Predescu), de-abia la penultima reprezentație înainte de închiderea stagiunii. Apoi am plecat din țară și piesa Adrenalină a rămas suspendată în mintea mea, pendulînd între fascinație și contradicție, pentru că aduna mult prea multe în ea ca să le pot decanta pe termen scurt. Apoi, după ce m-am întors, au venit altele peste mine și am lăsat-o în sertărașul ei, să se coacă, pînă îi va veni vremea. Între timp am citit cronici și am încercat să văd și ce au văzut alții. Majoritatea au făcut referință la Sugar, spice and everything nice, prin prisma desenelor animate The Powerpuff Girls, devenite cumva emblema anilor 2000. Pe mine mărturisesc că mă călcau pe nervi, așa cum mă călca pe nervi și muzica românească a anilor respectivi. Mai mult chiar, îmi amintesc că eram într-un grup care își făcuse un titlu de glorie din a ironiza toate aceste imagini schematizate pînă la caricatură și superficiale. Iar versurile cîntecelor ni se păreau de un ridicol care ne insulta inteligența. Noi ascultam Vama, Taxi și Pasărea Colibri. A.S.I.A., André (cărora le spuneam malițios andrelele), Bambi și altele asemenea, cu nume care ni se păreau la fel de ridicole ca textele lor, nu ne captau atenția decît pentru a le da cu tifla. Probabil că eram elitiști, dar și mai probabil, așa se manifesta la noi teribilismul tinereții. Nu cred că ne-am întrebat niciodată ce le împinge pe fetele alea să facă ceea ce făceau și nici ce înseamnă viața lor din spatele cortinei.

Dar să revenim la Powerpuff Girls și mai ales la Sugar, spice and everything nice. Cînd am ascultat sloganul preluat de fetele din piesă, nu m-am gîndit la celelalte trei fete din desenul animat, ci la cîntecul celor de la The Searchers, care, de altminteri, îmi plăcea. Cu siguranță mult mai mult decît cîntecele trupelor românești din anii 2000. Nu prea pricepeam legătura cu fetițele Powerpuff. Am făcut un mic research și am descoperit că versurile originale sînt ale unui cîntecel pentru copii (nursery rhyme) de prin secolul al XIX-lea, cu autor necunoscut, posibil Robert Southey, un poet care a trăit între 1774 și 1843. Titlul cîntecelului e What are little boys made of? și în prima strofă înșiră cîteva ingrediente din care ar putea fi alcătuiți băiețeii. A doua strofă a cîntecului pune în oglindă fetițele cu băiețeii din prima și zice așa: What are little girls made of? / What are little girls made of? / Sugar and spice / And everything nice [or „all things nice”] / That’s what little girls are made of.

Pentru că am fost corijentă la lecția Powerpuff Girls, am încercat să recuperez acum și m-am uitat la tema de deschidere a desenului animat, cea care generează sloganul. Și m-am luminat. Atunci cînd le creează pe fetițele Powerpuff, teribilul profesor Utonium pune următoarele ingrediente: sugar, spice and everything nice, necesare pentru a le face perfecte. Desigur, profesorul mai adaugă, în mod accidental, și elementul X, dar asta e altă poveste. Sloganul se va opri la primele trei ingrediente.

Și astfel ajungem la piesa lui Gabriel Sandu care, în acest caz, este și dramaturg, și regizor. Nu știu dacă regizorul dramaturg a urmat un raționament asemănător cu al meu, dar ceea ce am văzut pe scenă în seara zilei de 14 iunie acolo m-a condus. Mai întîi am urcat la micuța sală studio a Teatrului Excelsior, unde nu mai intrasem pînă atunci. M-a uimit încă de pe hol să aud niște acorduri vag cunoscute, care îmi trezeau amintiri amestecate: Dă-mi nopțile înapoi / Și zilele cu soare...

Nu pricepeam sub nici o formă de ce ar trebui să ascult A.S.I.A. în deschiderea unei piese de teatru. Apoi, după A.S.I.A., au urmat altele. André, Candy, Animal X și altele pe care nu le-am mai reținut. Un colaj cu fragmente din hituri românești ale anilor 2000. M-am amuzat. Apoi m-am înduioșat. Pentru că trecerea timpului are acest merit. Te face să iei distanță și să înveți să privești fără mînie înapoi. M-am gîndit că am îmbătrînit cu toții (toatele), că habar n-am ce s-a ales de cei mai mulți dintre oamenii ăia și că, după ce și-au trăit momentul intens de efemeridă, nu mai am nici un motiv să rîd de ei. Ba din contra. Apoi am înțeles și legătura cu piesa care nu e tocmai o piesă, ci mai degrabă un spectacol experiment sau un spectacol manifest, dacă vreți, despre vulnerabilități, dependențe, toxicitate și ce se mai ascunde în spatele cîtorva clipe de faimă și glamour. Este o poveste fără sfîrșit despre exploatarea celor mai slabi, a femeilor și a copiilor, sub aripa generoasă a unei industrii care promite tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. Numai că bătrînețea vine, odată cu uitarea, iar moartea este prezentă la tot pasul atunci cînd dependențele amenință însăși existența.

Sugar, spice and everything nice e mai mult decît sloganul unor fetițe caricaturale dintr-un desen animat, care luptă împotriva răului, e însăși rațiunea de a fi a fetițelor, e combinația ideală de care au nevoie pentru a fi perfecte și iubite de o lume întreagă. Dar ce faci atunci cînd nu ești perfectă și atunci cînd lumea nu numai că nu te mai iubește, dar te pune la stîlpul infamiei? Încotro o iei și ce faci cu viața ta? Faci un copil și încerci să te păcălești că nu s-a întîmplat nimic, că totul e bine și poți merge mai departe? Te angajezi într-o corporație și cauți să le demonstrezi tuturor că ai puterea pe care n-ai avut-o la 15 ani să reziști unui bărbat mult mai în vîrstă, toxic și abuzator? Sau încerci să nu mai încerci nimic și, după ce te dezamăgește pînă și visul american, te lași să aluneci în visul alb, pînă te hotărăști să te trezești și s-o iei de la capăt, să demonstrezi că trei fetițe care își doresc gloria, cu toată naivitatea copilăriei, dar ajung victimele unor adulți toxici și manipulatori, pot ieși din această mantră și pot reînvia visul ca femei mature care știu să obțină vindecarea?

Nu voi relua aici analiza celor trei personaje. Au făcut-o destui înaintea mea. Ceea ce este evident e că întîlnim în spectacol întreaga gamă a dependențelor, abuzurilor și toxicităților care pot să îngenuncheze un om. Cu atît mai mult un copil. Avem sindrom Stockolm, avem negare, avem lipsă de control în balanță cu obsesia controlului. Nu lipsește mai nimic din tabloul patologiilor emoționale care ne populează lumea și care amenință mintea fragedă a adolescentului care se luptă să devină adult. Nici despre jocul actrițelor n-aș vorbi prea mult, deși sînt actrițe care s-au făcut remarcate în multe alte roluri pe scena Excelsiorului, dar ar fi dificil să vorbesc aici de rolul Tina în comparație cu cel din Foxfinder, al Oanei Predescu, sau de Lala Danei Marineci față de rolul din Knockout. Cred că Adrenalină este o piesă care ține mai mult de idee, de regie și montaj. Și este de amintit aici montajul prin care imagini filmate cu cele trei actrițe, din copilăria lor, punctează diferitele momente ale piesei. După cum, pentru că este o piesă în care se cîntă și se dansează foarte mult, trebuie din nou remarcat talentul extraordinar al Oanei Predescu, una din cele mai bune voci din teatrul românesc la ora actuală, după umila mea părere.

Adrenalină nu este o piesă de teatru. Este un semnal de alarmă. Unul foarte bine împachetat într-un spectacol construit cu atenție. Este un semnal de alarmă care arată cum societatea care vrea fetițe perfecte, sugar, spice and evreything nice, închide ochii atunci cînd sînt tăvălite prin thorns, spines and prickles în acorduri vesele de muzică. Un spectacol care nu doar merită, ci trebuie văzut. Pentru că, pînă la urmă, într-o lume în care abuzurile și toxicitatea se întîlnesc la tot pasul, aceasta este o poveste care ne privește pe toți.

Ileana Moroianu este doctorand în filozofie antică și medievală la Universitatea „Babeș- Bolyai“ din Cluj-Napoca.