Daniel Spoerri – EAT-ART și arheologia prezentului

Reprezentant de seamă al artei contemporane, Daniel Spoerri s-a născut la Galați în 1930 și s-a stins din viață la Viena, la vîrsta de nouăzeci și patru de ani, pe 6 noiembrie în acest an. În urma pogromului de la Iași, cînd tatăl său este asasinat, Daniel Isaac Feinstein părăsește România în 1942 pentru a se stabili în Elveția, unde își schimbă numele în Spoerri, nume purtat de mama sa înainte de căsătorie. La sfîrșitul anilor 1950, debutează ca artist plastic la Paris, unde devine cunoscut ca membru fondator al grupului Noului Realism alături de Jean Tinguely, Arman, Yves Klein, César, Raymond Heins, Martial Raysse. Organizator al unor serii de performance-uri gastronomice, Spoerri este inventatorul unui nou fel de artă, EAT-ART, prin care imortalizează „urmele“ evenimentelor, banchete sau agape, pe care le inițiază. Amintind de obiectele lui Marcel Duchamp care poartă denumirea de ready-made, farfurii, pahare și sticle, șervete din pînză, scrumiere și mucuri de țigări și resturile bucatelor consumate sînt aduse la rangul de „tablouri“ cărora artistul le conferă perenitate. „O nouă privire asupra obiectului“ este punctul de plecare al asamblajelor fixate de artist în ordinea – sau dezordinea – în care au fost găsite. Apoi, ceea ce era orizontal devine vertical, iar rezultatul este „tabloul“ sau imaginea „prinsă în capcană“, explică Daniel Spoerri procedeul prin care realiza lucrările sale. Numite „tablouri capcană“ (tableaux pièges), ele sînt menite să surprindă „clipa“ sau momentul trecător fixat în asamblajele sale care reflectă uniunea dintre artă, poezie, filozofie și gastronomie. „În micuța încăpere de pe Rue Mouffetard unde le-am văzut, aceste tablouri capcană m-au făcut pe undeva să mă gîndesc că un nou privitor era posibil, care nu ar reinventa numai pictura, ci lumea“, scrie Alain Jouffroy în urma vizitei în atelierul-locuință al artistului în anul 1960 (Alain Jouffroy, Une révolution du regard, Gallimard, 2008).

Zece ani mai tîrziu, evenimentul regizat de Spoerri la Milano, „Ultima cină. Banchetul funerar al Noului Realism“, reprezenta deopotrivă sărbătorirea a zece ani de colaborare a membrilor grupului și, totodată, despărțirea lor, fiecare urmîndu-și propriul drum (Mihaela Petrov, „Daniel Spoerri – Noul Realism, EAT-ART și «tablourile capcan㻓, Dilema veche, nr. 996, februarie-martie 2023). Banchetul organizat de Daniel Spoerri în 1983, în parcul domeniului Montcel (Jouy-en-Josas, Yvelines) din apropierea Parisului, avea să încheie seria „tablourilor capcană“. O sută douăzeci de invitați iau parte la surprinzătorul eveniment pentru a degusta bucatele al căror meniu compus de artist conținea feluri de mîncare neobișnuite, urechi și picioare de porc, momițe și fudulii și altele. Invitații, personalități din lumea artei, sînt comesenii și totodată participanții la un performance prin care resturile agapei urmau să fie îngropate într-un șanț cu lungimea de șaizeci de metri săpat în acest scop, corespunzînd celor douăzeci de mese pregătite pentru banchetul pe care artistul îl numește Déjeuner sous l’herbe (Dejunul sub iarbă), amintind de celebrul tablou Déjeuner sur l’herbe (Dejunul pe iarbă) al lui Édouard Manet. Acoperite cu pămînt și devenite parte a parcului Montcel, resturile „dejunului“ urmau să fie alăturate lucrărilor monumentale, asamblaje ale unor deșeuri industriale, Long Term Parking, Hommage à Eiffel și Six ifs realizate de Arman, César și Raymond Heins, membri ai grupului Noul Realism în anii 1960. În viziunea lui Spoerri, resturile îngropate ale  banchetului aveau să reprezinte, treizeci de ani mai tîrziu, obiectul „descoperirilor“ arheologice inițiate în prezența artistului.

Banchetul organizat de Spoerri în parcul Montcel amintește de festinul care a avut loc la Galeria Maeght din Paris în anul 1959 în cadrul Expoziției internaționale a suprarealismului (EROS). În ultima sală a expoziției, Méret Oppenheim așază pe trupul culcat al unei tinere femei bucatele festinului care aveau să fie consumate de invitații la vernisaj. Printre relatările mai tîrzii ale lui Daniel Spoerri se numără și amintirile legate de prietenia cu Méret Oppenheim, autoarea festinului suprarealist și a unui obiect intitulat Ma Gouvernante, realizat în anul 1936. Obiectul este alcătuit dintr-un platou de metal și o pereche de pantofi albi de damă legați cu un șnur, amintind de un fel obișnuit de mîncare (găină friptă), o ironie care vizează dorințele erotice. În același an 1936, Méret Oppenheim prezintă la Expoziția suprarealistă de obiecte la Galeria Charles Ratton un alt obiect surprinzător intitualt Dejunul din blană (Déjeuner en fourrure) compus dintr-o ceașcă de cafea, o farfurioară și o linguriță învelite în blană. Titlul dat obiectului, care asociază Dejunul pe iarbă, tabloul lui Manet, și Venus în blănuri, romanul lui Sacher-Masoch, este ales de André Breton. Dejunul sub iarbă din anul 1983 trimite deopotrivă la tabloul lui Manet, cît și la obiectul suprarealist realizat de Méret Oppenheim în 1936 și achiziționat în același an de Alfred Barr Jr. pentru Museum of Modern Art din New York. Obiectivul urmărit de Daniel Spoerri este însă integrarea cotidianului în artă printr-o serie de acțiuni-spectacol în care obiectele vieții de zi cu zi sînt preluate pentru a fi transformate în relicve ale cotidianului. Ele sînt „obiecte lipsite de valoare“, deșeuri ale societății de consum.

Dejunul sub iarbă din parcul Montcel din anul 1983 avea să fie urmat de un al doilea eveniment care a avut loc aproape treizeci de ani mai tîrziu. Proiectul a plecat de la o dispută cu un coleg de breaslă, Konrad Klapheck, care pretindea că pictura de șevalet, pe care o practica, va fi mai durabilă în timp decît instalațiile lui Spoerri. Acesta propune „îngroparea“ cîte unei lucrări a fiecăruia dintre cei doi artiști pentru a compara, ani mai tîrziu, transformările în timp ale celor două. Klapheck refuză, iar Spoerri organizează banchetul ale cărui resturi urmau să fie îngropate. În 2010, pe urmele studierii deșeurilor contemporane întreprinse în Statele Unite de Garbage Archaeology, săpăturile prin care sînt scoase la iveală o parte dintre obiectele îngropate în parcul Montcel sînt o premieră în disciplina arheologiei europene. La inițiativa lui Daniel Spoerri, sub egida Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS), alături de arheologi au participat la „dezvăluirea“ Dejunului sub iarbă istorici de artă, antropologi, fotografi și un cineast care a documentat într-un film de 52 de minute întreaga acțiune. „Îngroparea“ și „dezgroparea“ într-un interval de timp de aproape treizeci de ani a „martorilor“ banchetului alătură actul creator al artistului și cercetarea științifică în care sînt implicate cercetările interdisciplinare întreprinse de INRAP (Institutul de Cercetări Interdisciplinare). Proiectul realizat de artist aduce în prim-plan arheologia prezentului, o disciplină care se adresează cu deosebire generațiilor viitoare. Referindu-se la „tablourile capcană“, al căror ciclu se încheie cu banchetul din anul 1983, Alain Jouffroy consideră că „ideea unei revoluții a privirii presupunea o revoluție mentală necesară în transformarea artei“.

După mai multe schimbări de domiciliu, de la Zürich la Berna și Darmstadt, Daniel Spoerri se instalează pentru cîțiva ani la Paris, apoi petrece un an în Grecia, unde trăiește pe insula Symi și studiază plantele și obiceiurile culinare. În Germania deschide un restaurant și o galerie la Düsseldorf, iar mai tîrziu activează în cadrul academiilor de artă la Köln și München. În Italia achiziționează un domeniu în Toscana, unde înființează Il Giardino di Daniel Spoerri, un parc cu sculpturi printre care se numără și mulajul în bronz al segmentului descoperit de arheologi în parcul Montcel. Ultimul domiciliu ales de artist în apropiere de Viena, în localitatea Hadersdorf am Kamp, Ausstellungshaus Spoerri, este format dintr-un complex de clădiri alăturate, galerie, restaurant și încăperile private. Muzeu sentimental, atelierul este totodată depozitul a mii de obiecte acumulate în timp, mărturie a peregrinărilor artistului și al modului în care au luat ființă operele sale. „Obiectele m-au fascinat dintotdeauna. Ca toți copiii, aveam mereu tot felul de lucruri prin buzunare, însă nu toți copiii continuă să facă ceva cu ele pînă la nouăzeci de ani...“, mărturisea Daniel Spoerri în anul 2020.

Foto: Daniel Spoerri/ wikimedia commons.