Povestiri de sub pod de Ioan Aurel Mureșan (4 iunie 1956 – 20 martie 2024) – o expoziție metaforă la Muzeul Național de Artă Contemporană, 1 martie – 31 mai 2024, curator Călin Dan –

Cînd am scris cronica, îl prezentam pe fabulosul pictor fiind încă prezent între noi. Din păcate, chiar atunci, a părăsit lumea terestră. Acum trebuie să mă refer la trecut. Boala a evoluat mult prea rapid, iar această expoziție era ca o prevestire.

Ioan Aurel Mureșan, absolvent al Institutului de Arte Plastice și Decorative „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, în anul 1981, profesor universitar la Universitatea de Arte Vizuale din Cluj, prieten și tovarăș de drum în grupul optzecist de la Oradea, a fost mai puțin vizibil în febra experimentelor atît de prezente în viața artistică a anilor ’80. Dar au existat mai multe nuclee emotive și formative care au concentrat gînduri, frămîntări, cînd metafora se năștea pentru a primi formă prin cuvînt sau prin culoare, prin pictură. În interviul pe care i l-am luat în 1989, observasem deja patru cicluri în creația sa. L-au preocupat atunci Pămîntul, Casa, Semnele Zidului, Semne spațiale. Cu ocazia expoziției personale din 1984 la București, Magda Cârneci observa, în revista Arta, „impactul vizual puternic al picturii sale, amprenta riguroasă a unei libertăți interioare de bună calitate și, nu în ultimul rînd, marca ei gestualistă, consonanțele ei cu maniera expresionist abstractă, informală”. Geneza imaginii ca urmă a experienței în acțiune, a gestului pictural era atunci un principiu esențial al lucrărilor sale. A urmat apoi ciclul Semnele Zidului, ivite din observația că lucrurile par să se reflecte unele în altele, uneori halucinant. Era atras de forma ispititoare și precară, prețioasă și derizorie, cu corporalitate ori diafană. La un moment dat am văzut în tablourile lui Mureșan o preocupare pentru diversitatea cromatică, de parcă își construia un drum spre lumină. A lăsat fantezia să fie liberă, iar roșul să „invadeze” imaginile. Era momentul să intre în scenă Ducele D’Ivry (1992). A preluat motive, culori (aș zice și arome) organizate spațial pentru a sugera ceva din lumea Orientului – metaforă a frumuseții vieții terestre, transmițînd ceva din fluxul vital al unor spații ce ne par de basm, dar și foarte reale. Tablourile lui deschid o poartă spre mister, prin Minunatele ceasuri ale Ducelui D’Ivry și Călătoria magică a Ducelui D’Ivry (1992-2005). Numesc în continuare Ultrasilvania (2013-2014), Pasaje secrete (2015-2016), Erotikonia (2018-2019), Apud magister (2020-2021), Megalos Aselinos, Golful regăsit (2022-2023), toate ciclurile fiind create în sens metaforic.  

Ciclul Povestiri de sub pod a fost început în anul 2021 și întrerupt în 2022 pentru seria Megalos Aselinos. Face parte dintr-un proiect neîncheiat din motive nefaste ce-au întrerupt activitatea creatoare, atît de uluitoare a artistului. Sînt 11 tablouri cu mesaje tulburătoare, greu de suportat de privitorul „prins” în poveștile de sub pod. Totul a pornit de la un cîntec, „Bridge over Troubled Water“, din anii ’70, al lui Simon și Garfunkel, cu sonorități blînde. Versurile cîntecului de la care plecase erau o metaforă a dragostei ce protejează („Cînd vremurile devin apăsătoare / Și prietenii nu mai pot fi găsiți / Ca un pod peste o apă tulbure mă voi așeza / Cînd va veni întunericul și durerea va fi peste tot / Ca un pod peste o apă tulbure mă voi așeza”). Tablourile sînt în dialog cu 11 elegii scrise de artist.

Din păcate, tragediile, violența, nesiguranța sînt mult prea actuale, iar podurile care ar trebui să-i ducă pe oameni în locuri protejate se dovedesc mult prea fragile, utopice. În cele 11 tablouri, ele sînt cel mai adesea pustii ori ascund trecătorii prin poziționarea lor în compozițiile tablourilor. Artistul a recurs și de data aceasta la figurativ, iar imaginile amintesc de secvențe cinematografice, instantanee ale unor întîmplări, fiecare formă, fiecare linie și pată de culoare avînd și un înțeles metaforic. Scenele au loc în diverse momente ale zilei, dar mai ales dimineața, aducînd împreună cu lumina solară speranța, și în amurg, într-o lumină a apusului, chiar crepusculară. De fiecare dată imaginile sînt marcate de podurile poziționate fiecare altfel și care, din păcate, nu pot să-i ajute pe oameni.

Într-o secvență vedem podul înaintînd spre orizont, de fapt intradosul unei construcții puternice, dar efectul nu este de siguranță, ci unul înspăimîntător prin rigiditate. De fapt, viața are loc sub pod, în lumina solară. Pe malul apei, sub pod, a pictat cîteva fete cu siluete adolescentine care privesc curioase spre o tînără văzută și ea din spate, cu trupul conturat printr-o linie continuă, unduitoare. Ea înaintează sub pod cu mișcări line, nesigure, iar sentimentul este de neliniște. Înaintează în vîltoarea vieții a cărei metaforă este chiar apa, tulbure, chiar dacă vedem și reflexe roșcate ale cerului luminat de razele soarelui în zorii zilei. Este la începutul vieții, dar viitorul, viața sînt sub semnul nesiguranței.

Și în Elegia a II-a, Ioan Aurel Mureșan a pictat două tinere, una pe mal, gata să intre în apă, a doua deja a intrat în apa pictată într-un verde luminos, de smarald, apoi, spre centru, cu reflexe roșcate. Ea se joacă gînditoare cu flori de lotus. Viața pare frumoasă, liniștită în lumina soarelui, doar că în stînga imaginii se află Anubis, zeul egiptean al morții. În partea superioară vedem podul înfățișat, din nou, de jos în sus, susținut de o mulțime de bare care însă nu par trainice. Podul pare chiar șubred. Cele două tinere se bucură însă de viață, neștiind că Anubis e atît de aproape. Se pare că ele încă nu au aflat de pericolele care pot veni oricînd, de oriunde.

În Elegia a VI-a, sub podul metalic luminat de un cer incendiar, ce se oglindește în apa cu reflexe roșiatice, plutește, orientată de la est spre vest, o corabie pictată în roșu intens, încărcată cu oameni redați prin mici pete întunecate. Par agitați, grăbiți, nu văd că în urma corăbiei plutește o tînără. La prima vedere totul pare ambiguu. Se pune întrebarea: ea va fi salvată? Și unde se grăbesc să ajungă oamenii din barcă? Nu cumva e barca lui Caron?

În Elegia a III-a vedem, în sfîrșit, oameni pe pod, dar cu un mers poticnit, nesigur. În partea de sus a imaginii apa e pictată în verde luminos, dar în prim-plan este întunecată în brunuri roșcate. Pe mal vedem, din nou, o tînără în roșu, în picioare, privind parcă cu uimire spre pod.

În Elegia a XI-a, podul e figurat din nou, la intrados, formă puternică, orientată spre ultimul plan stîncos, întunecat, în contrast cu cerul în roșu incendiar. Sub pod, pe malul apei cu reflexe roșcate, cu accente de lumină sugerate prin mici pete deschise, artistul a pictat din nou cîteva tinere văzute din spate, privind în depărtare. Din păcate, plutește o stare de tensiune, în ciuda atmosferei de mister, de așteptare, a roșurilor dominante. Fiecare element, ca de fiecare dată, semnifică ceva.

În Elegia a V-a apare încă o dată barca plină de oameni, plutind în apa cu reflexe roșcate în lumina nocturnă. Din colțul din dreapta, sus, pornește o dungă albă, coborînd ușor pe latura din stînga a tabloului. E podul, ca o nălucă care unește două tărîmuri, ca o linie ondulatorie, în alb.

Și, în sfîrșit, Elegia a X-a, un tablou în care domnesc liniștea, speranța, lumina. Aici, apa este perfect albastră, ocupînd tot spațiul, cu excepția celor două stînci înalte, tăiate vertical, și a podului care le unește. În apa albastră se scaldă cîteva fete care privesc surprinse apariția unui delfin alb. El e punctul de interes al imaginii, reprezintă speranța, prietenia, frumusețea vieții pămîntene, după cum tinerele simbolizează, și ele, inocența și armonia.

La fel, în Elegia a XI-a, podul e văzut iarăși la intrados, ducînd spre un loc întunecat, în contrast cu cerul în roșu incendiar. Sub pod, pe malul apei cu reflexe închise, roșcate, cu mici accente de lumină, apar, din nou, cîteva tinere, privind în depărtare. Plutește o stare de mister, dar și o tensiune, în ciuda liniștii aparente. Fiecare element, ca de fiecare dată, semnifică ceva. Tinerele simbolizează viața la începuturile ei, cînd încă nu știu că nici un „pod” nu le va feri de pericole. Ultimul plan, în negru, înseamnă sfîrșitul spre care, de fapt, duce acel pod.

Unsprezece elegii, unsprezece tablouri, ca niște secvențe de film – metafore ale vieții pămîntești, în care artistul ne vorbește despre inocența tinereții, despre drumul pe care-l parcurgem uneori în mers poticnit, despre corăbii ce înaintează prea grăbit spre apus. Fiecare formă, fiecare linie și pată de culoare are un înțeles metaforic neliniștitor chiar și cînd este vorba despre adolescente care privesc curioase apa, podul ori se joacă liniștite cu flori de lotus. O semnificație este în fiecare formă, cel mai adesea înfricoșătoare ori neliniștitoare.

Ioan Aurel Mureșan s-a exprimat cu mijloacele pictorului care a ajuns la apogeul creației sale. Linia e continuă, ușor unduitoare cînd conturează trupurile fetelor. Formele sînt sintetice, tensionate, chiar și atunci cînd apar ca niște umbre – personaje aflate pe pod ori în bărci ce înaintează grăbite – exprimînd nesiguranța omului în lumea pămînteană. Apoi, liniile formelor de relief, pămînt și stînci, și cele ale podurilor ce „taie” implacabil compozițiile.

Iar culoarea... Ioan Aurel Mureșan a acordat de-a lungul timpului un rol important culorilor învestite cu rosturi simbolice. Găsim și aici roșurile, folosite cu predilecție, verdele smarald, albastrul senin, luminos, dar și contraste, lumină-umbră, clarobscur cromatic, negru, ocruri închise. Dar sîntem departe de Călătoria Ducelui D’Ivry. Aici a pictat cu roșuri pîrjolite, dramatice, duse pînă la tonurile închise în negru, reflectîndu-se în apa tulbure, vîscoasă, peste care trec poduri înfricoșătoare sau dungi neliniștitoare în diagonale ce taie de fiecare dată imaginea. Povestiri de sub pod sînt elegii despre viață, despre frumusețea ei sub razele soarelui, despre efemeritate, nesiguranță. Premoniție...

Maria Zintz este curator, istoric de artă și critic de artă.