Ce rămîne după ce creştinătatea se stinge? – despre (ne)ajunsurile cărţii lui Chantal Delsol

● Chantal Delsol, Sfîrșitul creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp (traducere de Teodor Baconschi), Editura Spandugino, 2022.

Marea artă, deopotrivă a gînditorului şi a omului de acţiune, este să intuiască prefacerile istorice. Contemporanul răscrucilor pe care istoria le cunoaște la răstimpuri poate fi oricare dintre noi. Pînă la urmă, nu e nici un merit în a fi contemporan cu un mare eveniment sau cu un însemnat proces, după cum chiar mai adevărat este că unii nici măcar nu realizează că sînt contemporanii unei schimbări cu efecte semnificative. Ceea ce explică deosebirile dintre oameni este însă capacitatea acestora de a sesiza un anumit eveniment și de a conștientiza dacă este unul oarecare ori, dimpotrivă, semnificativ pentru viitor. Desigur, din posturile de observație pe care unii dintre noi și le instalează e mai ușor să contempli schimbările deja consumate, știut fiind că distanța temporală față de evenimentul contemplat reprezintă un cert privilegiu analitic.

Chantal Delsol (n. 1947) este o eminentă gînditoare, foarte prezentă în istorie, care dă mărturie despre lucrurile importante care se petrec în sînul acesteia. Că se poate amăgi în interpretări, aproape că nu mai contează, cît timp istoria pe care o mărturisește se află în mișcare, iar nu încremenită într-un trecut de marmură. Cartea analizată aici compune mărturia lui Delsol cu privire la o asemenea răscruce istorică și pe care o denumește „noul timp”. Ceea ce se petrece în acest „nou timp” este „inversiunea normativă” care face ca „o civilizaţie de 16 veacuri” să-şi trăiască „agonia”. Agonia aceasta nu datează de ieri sau de astăzi, ne spune Delsol, ci tocmai de pe la începutul secolului al XVIII-lea, adică de circa două veacuri, ceea ce face ca ea să fie „emoţionantă şi eroică” (p. 19). Cine agonizează? Creştinătatea. Ce este creştinătatea? „O lume coerentă sub toate aspectele vieţii”, într-o definiţie restrînsă. Într-una mai largă, creştinătatea este o civilizaţie, adică „un mod de a trăi, pe fondul unei viziuni despre frontiera dintre bine şi rău”, iar această civilizație este „inspirată, ordonată şi călăuzită de Biserică” (p. 19). Așa s-ar explica titlul cărţii: Sfîrşitul creştinătăţii. Inversiunea normativă şi noul timp. N-ar trebui însă să ne așteptăm ca acest volum să vorbească doar despre felul în care creştinătatea se stinge. Fiind o civilizaţie, creştinătatea „nu se salvează. Ea este o fiinţă vie, care-şi dă duhul la timpul cuvenit” (p. 31), iar acest „timp cuvenit” se desface în toate pliurile sale de circa 50 de ani, adică începînd cu „succesul celor ce susţin avortul” (p. 19) şi, în general, cu „revolta radicală contra moravurilor” (p. 32). Cartea nu vizează doar un diagnostic ce a mai fost încercat și de alții; de fapt, ar fi corect să spunem că din zorii modernității se tot cîntă prohodul Bisericilor creștine și, în general, al religiilor și al sentimentului religios pe care persoana umană îl trăiește și-l manifestă. Ce rămîne după ce creştinătatea se stinge? Delsol nu doar diagnostichează timpul contemporan, ci încearcă şi o „profeţie” pornind de la distincția conceptuală dintre „creștinătate” și „creștinism”. Această pereche de termeni nu e doar diferită, ci şi antagonică pentru că dacă prin creştinătate Delsol înţelege o civilizaţie, adică „o realitate efemeră, supusă timpurilor şi modelor, dar mai cu seamă fragilă”, prin creştinism înțelege o religie, ceea ce înseamnă că este „nemuritor”, fiind apt de a „supravieţui şi cu o mînă de credincioşi” (p. 31). Ne-am aștepta așadar ca, în măsura în care „creştinismul a creat o civilizaţie (creştinătatea)” care agonizează, ceea ce rămîne după decesul creştinătăţii să fie creştinismul. În realitate, argumentația nu respectă definiția termenilor utilizați. Pe cît de subtilă este intuiția fenomenului și utilă distincția conceptuală, pe atît de ambiguă este utilizarea noțiunilor și, pe cale de consecință, neconvingătoare analiza.

În imaginea de ansamblu a cărții, „creștinism” și „creștinătate” sînt mai mult decît concepte operaționale, ele sînt părțile unei distincții fundamentale pe care limbile română şi franceză o sesizează mai bine decît engleza, pentru care întreaga realitate apare sub o singură marcă lexicală (Christianity). Această distincție nu e utilizată în mod coerent pe parcursul cărţii, ceea ce îngreunează simțitor receptarea corectă a mesajului. Prima ambiguitate apare la doar cîteva rînduri după utilizarea acestei deosebiri: „ca structură culturală distinctă, Creştinătatea s-a prăbuşit odată cu soclul care o menţinea în viaţă: credinţa într-un adevăr transcendent, altfel spus, într-un Dumnezeu venit în această lume” (p. 31). E drept, „credinţa e o chestiune intimă şi complexă”, notează autoarea, admiţînd implicit că e o realitate asupra căreia se poate înşela, însă dacă credinţa este „soclul creştinătăţii”, atunci cu ce se mai deosebeşte creştinătatea de creştinism? Mai spre sfîrşitul cărţii, creştinătatea nu se mai sprijină pe credinţă, ci pe instrumentele puterii lumeşti, cum ar fi statul. Cît timp statul legiferează posibilităţi inacceptabile pentru etica creştină, cum ar fi avortul sau căsătoriile între persoane de acelaşi sex, această practică devine un simptom al „sfîrşitului creştinătăţii”. O nouă ambiguitate se ivește după alte cîteva pagini: „[...] golul lăsat de creştinism va fi umplut cu diferite forme de păgînism” (p. 32). Prin urmare, sfîrşitul este al „creştinătăţii”, ca civilizaţie, sau al „creştinismului”, ca religie? Sau cînd creştinătatea dispare, locul acesteia va fi umplut de forme de păgînism şi nu de creştinismul însuşi? Dacă această ipoteză e avută în vedere, este riscantă din măcar două motive: în principiu, nimeni nu poate schița destinul unei religii; pentru un credincios, religia căreia îi este fidel se desăvîrșește în ordinea supranaturală pe temeiul voinței divine, și nu sfîrșește în ordinea naturală din voia oamenilor. Este ceea ce repetă cu optimism eshatologic orice creștin în fața dificultăților istorice: „Biserica Mea […] porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Pagina următoare ne pune iarăşi în dificultate: „de vreme ce creştinismul slăbeşte atît de mult, Creştinătatea se prăbuşeşte de-a dreptul” (p. 33). Această relaţie între doi termeni arătaţi ca fiind diferiţi şi chiar opuşi constă în aceea că „creştinismul edifică [...] Creştinătatea” (p. 36). Dacă pînă aici înţeleseserăm că „agonia creştinătăţii” are ca resort decuplarea statului de etica creştină într-un mod care se aseamănă „unei revoluţii”, prin această afirmaţie înţelegem că slăbirea trăirii creştinismului ca religie conduce la „agonia creştinătăţii”.

Dificultatea vizibilă de a rămîne coerent cu o intuiţie excelentă, precis formulată încă de la început prin distincţia dintre creştinătate şi creştinism şi atent contextualizată istoric pe parcurs, e imputabilă autoarei doar parţial. Pe de o parte, e imputabilă cît timp urmărește o definiție psihologistă asupra religiei. În această privință, Delsol merge pe un drum bătătorit. Cu o abia perceptibilă tentă profetică, Danièle Hervieu-Léger (Vers un nouveau christianisme?, Cerf, Paris, 1986) punea problema ciocnirii dintre etica creștină a solidarității și individualismul modern în conjuncție cu lanțul de îndoieli existențiale ce-l întoarce pe om la izvorul credinței. La fel și pentru Delsol: religiile nu vor dispărea deoarece „umanitatea e imperfectă şi muritoare” (p. 33), într-un mod în care omniprezenţa răului şi eşecul repetat al aranjamentelor instituţionale şi, mai nou, tehnologice de a-l suprima fac ca oamenii să-şi îndrepte speranţa către o forţă din afara lumii. În această logică, autoarea nu ia în serios posibilitatea ca religiile să fie şi expresia văzută a principiului creaţiei din nimic şi al grijii providențiale pentru aceasta. Mai mult, credinţa pare să fie în viziunea autoarei doar o disponibilitate interioară care de la bun început există ori ba, nu însă şi o realitate care se cere practicată continuu în vederea consolidării acesteia, pe principiul unui miraculos transfer între subiectul credinţei şi obiectul acesteia. Pe e altă parte, nu este imputabilă deoarece creştinismul implică „o contradicţie intrinsecă”: „deşi, prin tradiţie, refuză complicitatea cu puterea politică, creştinismul are nevoie de un control legitim asupra societăţii, dacă vrea să-şi îndeplinească misiunea apostolică” (p. 37) care înseamnă „vocaţia de a propovădui pînă la marginile pămîntului şi de a spori neîncetat numărul celor credincioşi” (p. 36). Această ambiguitate constitutivă a religiei creștine în raport cu toate formele instituționalizate ale puterii politice e vizibilă pe tot parcursul modernității, dar care nu devine în mod necesar o slăbiciune a religiei în raport cu modernitatea. Unii autori, cum ar fi George Weigel în Ironia istoriei catolice moderne (Galaxia Gutenberg, 2023), arată că întîlnirea Bisericii (catolice) cu modernitatea este ceva mai nuanțată și, în orice caz, nu într-un mod care să rezoneze cu diagnosticul lui Delsol.

Ar fi fost însă util şi, în tot cazul, coerent cu expozeul din primele pagini ca autoarea să-și pună următoarea întrebare: cum se exercită acest „control legitim asupra societăţii”? Direct şi numai asupra conştiinţelor individuale, ipoteză în care avem de-a face, din punctul meu de vedere, cu creştinismul? Sau indirect, prin intermediul legislaţiei şi al instituţiilor, caz în care avem de-a face cu creştinătatea? Întrebarea ar fi fost utilă nu doar pentru a consolida distincţia, ci şi pentru a contextualiza agonia creştinătăţii de la începutul secolului XX ale cărei soluţii în forma fascismului şi a corporatismului au fost „extreme” şi „au făcut mai mult rău decît bine” (p. 24). Este iarăşi foarte utilă distincţia pe care autoarea, pe urmele lui H. Massis (1939), o realizează între nazism (Hitler) şi fascism (Mussolini, Salazar, Franco) în orizontul încercărilor de a salva creştinătatea de la agonie. Această distincţie aparţine unui instrumentar terminologic folositor celor care doresc să înţeleagă trecutul recent, căci e suficient să-l includem aici pe Nichifor Crainic, care prin programul Statul etnocratic (1937) a formulat o tentativă neaoșă de a salva creştinătatea. Tot astfel, ne ajută să ajungem în prezent şi să înţelegem mutaţia petrecută în discursul social al Bisericii Ortodoxe Române odată cu adoptarea îndreptarului pentru alegeri aprobat de Sf. Sinod la ședința din 10 martie 2024, spre deosebire de programul etic similar din 9 martie 1937, chiar dacă ambele ilustrează – în momente de timp diferite – o formă (legitimă?) de „control asupra societăţii”. Ambiguitatea se observă încă și mai clar în ceea ce a rezultat după publicarea îndreptarului din 10 martie: mustrarea sinodală aplicată în 2025 vlădicilor Teodosie al Constanței și Ignatie al Hușilor care, pornind de la spiritul îndreptarului, dacă nu chiar de la litera acestuia, s-au poziționat în mod diametral opus față de același eveniment electoral. Cu toate acestea, aplicarea cu succes a acestei distincții la trecut și chiar la prezent nu justifică că ceea ce se înțelege prin creștinătate se află implacabil în agonie.

Nicolae Drăguşin este cercetător științific. Ultima carte publicată: Totul nou pe frontul anticorupției, Humanitas, 2021.

Credit foto Chantal Delsol: Wikimedia Commons