„Ideile sînt moneda unui curator” – interviu cu istoricul și curatorul de artă Flavia FRIGERI

Flavia Frigeri este un nume de referință în lumea artei, curator și istoric de artă, recunoscută la nivel internațional pentru proiectele sale inovatoare. Specializată în arta italiană postbelică, feminism și pop art, coordonează în prezent colecția Chanel la National Portrait Gallery din Londra, unde derulează un proiect axat pe egalitatea de gen și promovarea artistelor. Cu o carieră ce include colaborări cu instituții de prestigiu precum Tate Modern – unde a co-curatoriat expoziția The World Goes Pop (2015) și a contribuit la proiecte dedicate lui Henri Matisse și Paul Klee –, Flavia Frigeri a predat la University College London și este, în prezent, membru al facultății în programul de master în Artă Contemporană de la Sotheby’s Institute of Art. A scris volumele Pop Art și Women Artists, consolidîndu-și astfel influența în domeniu.

Am avut ocazia să o intervievez în ziua vernisajului expoziției All Our Todays la Muzeul de Artă Recentă (MARe) din București, unde intervenția sa a oferit o nouă perspectivă asupra colecției internaționale a muzeului. Expoziția, curatoriată împreună cu Ioana Iuna Șerban, reunește peste 50 de artiști din 20 de țări, printre care Giorgio de Chirico, Lucio Fontana, Antony Gormley, Bridget Riley și Richard Serra – nume consacrate, ale căror lucrări se regăsesc în colecțiile marilor muzee ale lumii, precum MoMA, Tate sau Centrul Pompidou. All Our Todays explorează dialogul dintre arta figurativă și cea abstractă și poate fi vizitată la MARe pînă pe 25 mai 2025.

Ce v-a atras spre arta italiană postbelică, feminism și pop art?

Totul a venit organic. Pe vremea cînd îmi făceam masteratul în America, cercetam subiecte care mă interesau și, într-o expoziție, am dat peste o lucrare a lui Michelangelo Pistoletto. Mi-a atras atenția asupra artei italiene postbelice și a constituit punctul de plecare pentru teza mea de doctorat. Cît despre feminism și pop art, aceste teme au prins contur odată ce am început să fiu curator la Tate Modern. Acolo am co-curatoriat expoziția The World Goes Pop, care revizita pop art-ul dintr-o perspectivă globală. În acest context, am descoperit o puternică dimensiune feministă și am început să analizez modul în care femeile au fost, de cele mai multe ori, împiedicate să devină nume consacrate. Interesul meu pentru constrîngerile sociale și impactul acestora asupra artistelor a crescut – ce însemna să creezi artă ca femeie și să nu ai aceleași oportunități de expunere. De atunci, susțin activ recuperarea și promovarea operei artistelor.

Cum v-a influențat experiența de la Tate Modern perspectiva asupra pop art-ului și a impactului său global?

Am petrecut șase ani la Tate Modern – o perioadă lungă, esențială pentru formarea mea profesională, mai ales că am avut parte de ea la începutul carierei. Este un loc care te modelează profund, iar unul dintre aspectele definitorii pentru Tate este perspectiva sa globală asupra artei secolelor XX și XXI. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o acolo a fost să gîndesc arta în termeni de conexiuni și schimburi culturale, nu în izolare. De exemplu, să nu privesc arta americană ca pe un fenomen închis, ci să analizez cum circulă artiștii, unde expun și cum interacționează cu alte spații culturale. Acest mod de a gîndi a fost esențial pentru expoziția The World Goes Pop, care a avut un impact major asupra mea. Această expoziție m-a învățat că poți lua un curent extrem de cunoscut, cum e pop art-ul – pe care toată lumea îl asociază cu Andy Warhol și cu o estetică cool și comercială – și să-l întorci pe dos. Să-l privești printr-o nouă lentilă. Am explorat ce a însemnat pop art-ul pentru artiști din Europa de Est, America Latină sau Japonia, unde a fost adesea un instrument politic și subversiv, foarte diferit de estetica lui Warhol sau Lichtenstein (care, de altfel, nici măcar nu au fost incluși în expoziție).

În calitate de „Chanel Curator for the Collection” la National Portrait Gallery, conduceți proiectul Reframing Narratives: Women in Portraiture. Care este scopul acestui demers?

Am fost angajată acum patru ani și jumătate la National Portrait Gallery în Londra pentru a coordona acest proiect de amploare, care urmărește să reevalueze locul femeilor în colecția muzeului – atît ca subiecte ale portretelor, cît și ca artiste care le-au creat. Avînd în vedere dimensiunea colecției, nu este surprinzător că, la fel ca în majoritatea muzeelor, bărbații sînt mult mai bine reprezentați. Un aspect esențial al muncii mele a fost achiziționarea de portrete realizate de femei, în special autoportrete. Mă interesează în mod special acest gen deoarece reprezintă un act de afirmare a identității: felul în care un artist alege să se înfățișeze spune foarte multe despre sine și despre lumea în care trăiește. Pe lîngă extinderea colecției, am inițiat și o serie de proiecte complementare: am invitat artiste să creeze lucrări noi pentru muzeu și am lansat un program de cercetare. Reframing Narratives are multe direcții, dar scopul său rămîne același: să aducă mai multă vizibilitate artistelor. Și acesta e doar un început; echilibrarea acestei reprezentări va necesita timp și va continua, cel mai probabil, și după ce îmi voi încheia eu mandatul.

Dacă ar fi să vă faceți un autoportret, cum ar arăta acesta?

Nu m-a mai întrebat nimeni asta pînă acum. Cu siguranță aș purta roz și cercei – lucruri care mă definesc. E fascinant cum, într-un autoportret, fiecare își alege cu grijă detaliile care îl reprezintă. Dar, dincolo de culori sau accesorii, esențială este expresia: alegi să zîmbești, să pari melancolic, să exprimi ceva anume? Pînă la urmă, un autoportret e despre cum te vezi tu, dar și despre cum vrei să fii văzut. Mi-ați dat o temă foarte bună de gîndit.

Cum abordați organizarea unei expoziții într-un context cultural în care reprezentarea femeilor în artă este încă un subiect de dezbatere, cum este cazul României?

În acest caz, expoziția a fost concepută împreună cu Ioana Iuna Șerban, care a fost un adevărat mediator în acest proces. Ea cunoaște foarte bine contextul local, ceea ce a fost esențial. Am lucrat exclusiv cu lucrările din colecția muzeului, fără împrumuturi externe, așa că ne-am concentrat pe ceea ce era deja disponibil. Desigur, am făcut tot posibilul ca artistele din colecție să fie reprezentate, chiar dacă, trebuie să recunosc, bărbații sînt majoritari. Totuși, există lucrări esențiale semnate de artiste precum Bridget Riley sau Marcia Hafif, iar pentru mine includerea femeilor în astfel de expoziții este o responsabilitate asumată. Această situație nu este specifică doar României – deseori, în Europa de Est este și mai vizibilă, dar lucrurile evoluează. Sînt artiști excepționali în această regiune, iar cînd am cercetat pop art-ul în Europa de Est, inclusiv în România, am descoperit o scenă artistică remarcabilă. Problema femeilor în artă este universală. Oriunde în lume trebuie să cauți mai atent pentru a le descoperi. Îți dau un exemplu: cînd documentam pop art-ul în Brazilia, am vizitat atelierele celor mai cunoscuți artiști din domeniu – toți bărbați. Însă, de multe ori, într-un colț al atelierului, abandonată pe podea, găseam o lucrare remarcabilă. Întrebam cui aparține, iar răspunsul era mereu același: „Ah, e a fostei mele soții!” sau „E a surorii mele!”. Aceste lucrări erau incredibile și multe dintre ele au ajuns în expoziția noastră, dar inițial erau marginalizate. Peste tot în lume e la fel – artistele sînt acolo, doar că trebuie să cauți mai atent.

Cum a început colaborarea dumneavoastră cu Muzeul de Artă Recentă din București?

Totul a pornit de la o întîlnire cu Roger Akoury, fondatorul și președintele muzeului. El a fost cel care m-a invitat, spunîndu-mi: „Aș vrea să avem o perspectivă exterioară asupra colecției noastre de artă contemporană internațională. Vino și fă ceva cu noi”. Practic, am început de la zero, fără un concept prestabilit – mi s-au prezentat lucrările și am avut libertatea de a găsi o direcție pentru ele. În orice proiect există anumite limite, dar tocmai acestea pot deveni puncte de pornire interesante. Aici, limita nu a fost spațiul, ci faptul că trebuia să lucrez strict cu lucrările deja existente în colecție. Provocarea a fost să găsesc o conexiune între ele, să creez o logică tematică și conceptuală care să le dea sens împreună. Îmi place foarte mult acest moment din procesul curatorial – cînd ai toate lucrările în față și începi să le aranjezi, ca într-un puzzle. Știi că toate piesele trebuie să se potrivească, dar la început le împrăștii pe masă și te întrebi de unde să pornești. Apoi începi să faci grupări: aceste lucrări au ceva în comun, aceste lucrări se potrivesc între ele, iar treptat se conturează un fir roșu, o linie conceptuală care le leagă pe toate. Și, de fapt, asta face un curator: găsește firul roșu care dă coerență expoziției. În italiană spunem „la linea rossa”.

Ați pomenit mai devreme de Iuna Șerban. Cum a fost colaborarea cu ea?

Am lucrat mult împreună. Iuna a contribuit enorm la definirea contextului expoziției, inclusiv prin texte curatoriale. În plus, în spatele unei expoziții există o muncă logistică imensă, care nu este deloc „glamour”, așa cum mulți își imaginează. Le spun mereu studenților mei: da, există partea spectaculoasă, interviurile, vernisajele, dar cea mai mare parte a muncii unui curator înseamnă e-mailuri, organizare, rezolvarea provocărilor administrative. Dar tocmai această complexitate îmi place. Cel mai satisfăcător moment este cînd toate lucrările sînt montate, iar expoziția începe să prindă contur. Am fost aici acum două săptămîni, iar cînd am văzut lucrările puse la locul lor de mine și Iuna a fost ca și cum aș fi pus ultimele piese ale unui puzzle. Știi, satisfacția aceea!

Am discutat recent cu Klaus Speidel (curator, filosof și critic de artă) și el mi-a spus că cea mai frecventă greșeală a unui curator este alegerea lucrărilor după gustul personal, în loc să primeze conceptul. Care ar fi cea mai frecventă greșeală a unui curator, din perspectiva dumneavoastră?

Ce spune el este foarte adevărat. De obicei, greșelile cele mai mari sînt legate de un amestec între gustul personal și lipsa unei idei clare. Le transmit asta și studenților mei. La începutul fiecărui curs de curatoriat, le vorbesc despre două lucruri fundamentale: 1) Ideile sînt moneda unui curator; 2) Mereu trebuie să lucrezi cu spațiul, nu împotriva spațiului. Pentru mine, spațiul este cel mai important aspect. Cînd Roger m-a invitat să realizez expoziția, i-am spus că prima dată trebuie să văd muzeul. Cînd îți formezi temele și ideile expoziției, trebuie să ții cont de spațiu. Chiar și o idee genială poate eșua dacă nu este integrată corect în arhitectură. Și sînt de acord cu ce menționează Klaus despre gusturi. Le explic și studenților mei că, atunci cînd devii curator și lucrezi într-o instituție, trebuie să îți lași gusturile personale deoparte. E dificil pentru că trebuie să îți depășești propriile preferințe pentru a rămîne cît mai obiectiv. Atunci cînd aleg lucrări pentru colecția National Portrait Gallery, nu mă gîndesc la ce îmi place mie, ci la ce este relevant pentru colecție. Este un exercițiu de obiectivitate pentru că, dacă urmezi doar gusturile personale, ajungi într-o zonă prea subiectivă.

Și, după mine, asta e una dintre principalele diferențe între a fi curator și a fi colecționar.

Absolut. Un colecționar este ghidat de gusturi. De fapt, uneori sînt dezamăgită cînd colecționarii nu își respectă propriile preferințe, ci se lasă influențați de tendințe sau de ce li se spune că ar trebui să aleagă. Pentru ei, promisiunea ar trebui să fie simplă: urmează-ți gusturile.

Care a fost conceptul central al expoziției All Our Todays?

Miza a fost să aduc împreună artiști din diverse generații, dar toți gravitînd în jurul a ceea ce considerăm a fi arta contemporană. Am putea deschide acum o întreagă discuție filosofică despre ce înseamnă arta contemporană, dar să o considerăm ca fiind lucruri realizate după 1968, care este de obicei un parametru standard. Dar ce m-a interesat cu adevărat a fost ideea de a explora ce înseamnă pentru artiști să își reprezinte prezentul. De exemplu, privind lucrarea semnată de Peter Halley, ceea ce vedem sînt forme și linii care ar putea părea simple picturi neon, dar în realitate ele reflectă momentul în care Halley a creat-o, adică în New York-ul anilor ’80 și ’90, un moment marcat de neoliberalism și hiperconsumism. Expoziția este despre artiști care surprind momentul în care trăiesc.

Lucrările din expoziție sînt realizate în diverse medii. În camera în care ne aflăm acum, avem lucrări abstracte, dar mai tîrziu vei vedea lucrări figurative. Lucrarea Marciei Hafif, o artistă libaneză, este o amintire a vremurilor petrecute în Italia în anii ’60, inspirată de culorile pop art-ului. De asemenea, un artist care a lucrat în Ungaria a creat lucrări ce s-au opus realismului socialist, folosind abstracția pentru a sparge tiparele impuse. Fiecare lucrare are propria sa poveste, iar expoziția este despre cum arta poate fi un filtru care ne ajută să vedem realitatea dintr-o perspectivă diferită.

Titlul expoziției sugerează o legătură puternică cu prezentul. Credeți că arta contemporană ne ajută să trăim mai profund prezentul sau ne face mai conștienți de îngrijorările legate de viitor?

Ambele. Cînd am auzit întrebarea ta, m-am gîndit automat la o bandă elastică ce se întinde într-o direcție, se relaxează în cealaltă și viceversa. Arta contemporană cu siguranță se află la aceste două extreme. Este elastică și te poate duce fie spre prezent, fie spre grijile legate de viitor. În general, arta, ideal vorbind, te ajută să vezi lucrurile diferit, pentru că artiștii caută mereu să privească din perspective noi. Noi, ca oameni, consumăm în medie o mie de imagini pe zi, dar nu le privim cu adevărat. Acestea sînt doar acolo, una după alta, într-un flux continuu. Mulți dintre artiștii expuși aici, dar și artiștii contemporani în general, sînt preocupați de ideea de a sparge acest „blestem” al fluxului constant și de a te face să privești cu adevărat.

Apropo de viitor, am citit că lucrați și la o expoziție la Peggy Guggenheim Collection din Veneția. Îmi puteți spune mai multe despre aceasta?

Este o expoziție dedicată artistei portughezo-franceze Maria Helena Vieira da Silva, o figură importantă a artei abstracte. A activat din anii ’30 pînă în anii ’90, dar expoziția se concentrează pe lucrările ei din anii ’30, ’40 și ’50. Folosea abstractizarea pentru a explora teme precum orașul și experiența vieții. De exemplu, are o serie de lucrări cu jucători de șah, unde jocul devine o metaforă a existenței. E o artistă foarte lirică, cu o abordare poetică asupra spațiului. Expoziția se numește The Anatomy of Space și explorează tocmai modul în care Silva imaginează și reinterpretează spațiul. Vernisajul va avea loc în aprilie.

Cum credeți că va fi primită această expoziție în România?

Sper ca publicul să fie curios. Din ce mi-au spus Ioana (Enache) și Iuna (Șerban), va fi o experiență nouă pentru mulți vizitatori. Dar ceea ce am subliniat mereu – și ce a reieșit și din conversația noastră – este că, odată ce oamenii intră în expoziție și depășesc momentul inițial de confuzie („Ce privesc?”), vor începe să facă legături cu propriile lor experiențe. De exemplu, lucrarea despre tehnologie sau cea despre alienarea din marile orașe contemporane abordează teme universale, care rezonează cu viața fiecăruia dintre noi. All Our Todays vorbește, în esență, despre prezentul nostru, despre realitățile pe care le trăim. Cred că este esențial să le oferim vizitatorilor un context, așa cum se întîmplă de obicei cu arta contemporană. De aceea, tururile ghidate și atelierele sînt foarte importante. Știu că muzeul organizează astfel de activități și investește mult în accesibilitate pentru că, altfel, care ar mai fi scopul unei expoziții, dacă publicul nu o poate înțelege și conecta la propria viață?

Credit foto: Muzeul de Artă Recentă Bucureşti