Migdalul. Perspective și simboluri – dialog dilematic

Mihaela Simina: Migdalul. Migdalul poartă printre crengile lui semnificații interesante adunate de istorie: găsim migdalele în mitologia Greciei Antice, le găsim la romani, unde aveau o simbolistică puternică legată de fertilitate și de belșug, le întîlnim, din plin, în Biblie – pentru creștini, fructul ascuns în spatele unei coji dure simbolizează divinul tăinuit în oameni și totodată puritatea. Cînd marii exploratori ronțăiau migdale în călătoriile lor, pomul era cultivat (cel puțin) în Maroc, Israel, Spania și Grecia, iar apoi, prin secolul al XVIII-lea, a fost dus de călugării franciscani din Spania în Lumea Nouă, în California.

În 1890, Van Gogh a pictat lucrarea „Ramuri de migdal înflorit”, dedicată nepotului său nou-născut. Artistul a făcut astfel apel la simbolistica pomului de migdal, care înflorește la începutul primăverii și care emană și întărește astfel sentimentul unui nou început. A imaginat o perspectivă originală asupra migdalului înflorit: ca și cum ai sta întins pe iarbă, privind ramurile înflorite de deasupra ta, fără a vedea pomul în întregimea lui.

Se poate ivi, astfel, o dilemă: uneori este mai bine să te concentrezi pe fragmente și nu pe întregimi? Sau nu? 

Alina Necșulescu: De multe ori, atenția concentrată, dirijată pe bucăți, ajută la perspectiva analizei minuțioase, „sub lupă”, astfel încît să se releve detaliile. Acest proces se întîmplă în orice domeniu al cercetării științifice. Este imposibil ca totul să fie cercetat de o singură persoană; prin urmare, se alege un fragment din întreg și se completează cu un aspect nou observat, decelat din analiză. Cu adevărat, lucruri mari pot fi cuprinse în lucrurile mici, însă nu este valabil întotdeauna și nu poate avea o aplicabilitate generalizată fără echivoc. Există riscul de a ne pierde în detalii, într-o folosire bezmetică a meticulozității, care aduce o masivă cheltuială de resurse interne și care conduce la pierderea imaginii de ansamblu sau, mai popular spus, de „a nu vedea pădurea de copaci”. Este ca și cum ne-am concentra pe notele muzicale dintr-o compoziție: le putem distinge și citi, dar nu putem auzi muzica. Capacitatea de a privi prin microscop, precum și de a privi cu ochiul liber, ne permite să avem o perspectivă rotundă și nu fragmentată asupra realității.

„Îmbucătățirea” se poate produce însă și dinspre polul opus, din îngustarea înțelegerii prin incapacitatea de a privi la detalii și din blocarea în perspectiva de ansamblu, fără a putea acorda atenție pașilor călătoriei și urmărind doar destinația, finalul. Prin urmare, sîntem văduviți în oricare dintre poli ne-am situa. Este ca și cum am cunoaște semnele care desemnează sunetele, dar nu am putea să le punem împreună pentru a construi cuvinte și propoziții cu sens.

Van Gogh ne pune în contact cu un fragment din realitatea lui, ne-o arată prin ochii lui și ne invită astfel să privim împreună cu el ramurile înflorite ale migdalului, primul pom care preîntîmpină primăvara în asprimea încă prezentă a iernii. Astfel, el nu mai este singur. Noi sîntem Van Gogh care privește ramurile și el este noi care privim la lucrarea lui, un exercițiu foarte interesant de a vedea realitatea prin ochii altcuiva. În felul acesta, realitatea ia naștere de fiecare dată, cu fiecare privire, un simbol al speranței, al renașterii în cele mai vitrege condiții ale sfîrșitului iernii. Este o natură moartă și în același timp vie, care conține deopotrivă începutul și sfîrșitul. Copacul nu este viu și nu este mort, așa cum realitatea nu este nici vie și nici moartă, ci într-o continuă metamorfoză. Atît Van Gogh, cît și noi, privitorii lucrării lui, sîntem deopotrivă migdalul și iarna, sîntem totodată cel care contemplă, precum și artistul care manevrează pensula, pînza și culorile. În esență, cred că sensul este putința de a ne transforma, de a fi fluizi ca să ne mișcăm între spații și timpuri, fără a rămîne blocați și totodată fără să ne pierdem limitele, precum rama unui tablou care trasează frontierele fără să diminueze consistența și libertatea de semnificații și nuanțe ale lucrării. A putea să ne aplecăm asupra fragmentelor în timp ce le unim într-un întreg și să reflectăm și asupra acestor perspective este ceea ce conduce la înțelesuri care produc transmutări interne. A ne putea metamorfoza prin intermediul unui travaliu care ne extinde orizontul este un deziderat universal. Propunerea ta ne-a adus într-un punct interesant din perspectiva întrebării care se dezvăluie în lucrarea lui Van Gogh, dacă ne gîndim deopotrivă la istorie și la stadiile dezvoltării umane legate de capacitatea simbolică și structura identitară, și anume: „Ce este omul în relație cu timpul și cu istoria lui?”.

Cum vezi tu metamorfoza, te duce asta cu gîndul la vreo situație remarcabilă din istorie? Una în care, în fața schimbării, s-au făcut pași înapoi pentru că nu s-a putut realiza schimbarea de perspectivă și nu am învățat din experiență, sau una în care tocmai, învățînd din istorie, oamenii au făcut salturi în dezvoltare?

M. S.: Situațiile remarcabile din istorie se leagă adesea, fie că ne place ori nu (și bineînțeles că nu ne place), mai ales de crize. Desigur, nu în mod exhaustiv; remarcabile pot fi – și sînt – și momentele de glorie sau pur și simplu cele cu iz binefăcător. Dar schimbările cele mai puternice, pornind de la schimbarea de perspectivă și continuînd cu materializarea în fapte, se întîmplă de cele mai mult ori – iar aici tu și psihologia puteți confirma – în contexte nefavorabile. Este dificil – spre imposibil, ca să fiu onestă – a da niște exemple clare, definitive și irevocabile de situații în care s-au făcut pași înapoi pentru că nu s-a putut realiza schimbarea de perspectivă. De ce? Pentru că mă regăsesc printre cei care cred cu tărie că istoria contrafactuală nu poate constitui un demers realmente productiv, decît – posibil, dar puțin probabil – în măsura în care este asimilată ca exercițiu de imaginație și de antrenare a creativității. Altminteri, poate deveni chiar primejdioasă.

Putem, însă, privi obiectiv asupra unor momente care, văzute prin lentila prezentului, au constituit un soi de stagnare ori involuție ori eșec din cauza unui orizont restrîns de perspective (sau interese – în istoria politică internațională perspectivele sînt deseori determinate de interese). Un asemenea exemplu ar putea fi înființarea Societății Națiunilor / Ligii Națiunilor (ianuarie 1920) imediat după Primul Război Mondial, practic unul dintre cele mai originale aspecte rezultate în urma tratatelor de pace de la Paris (ideea unei organizații de acest tip se înfiripase încă de la finalul secolului al XVIII-lea). Nu doar originală, ci și necesară, înființarea unei asemenea organizații care să apere securitatea globală răspundea nevoii evidente a națiunilor de a asigura pacea globală pe termen lung, bazîndu-se pe  un set de criterii diferite față de cele subordonate principiului „echilibrului european”. Practic, o cu totul altă perspectivă mondială asupra păcii. Cu toate acestea, statele implicate nu au reușit, probabil din lipsa perspectivelor individuale (și a intereselor imediate și concrete), să coaguleze o structură solidă a organizației, care și-a arătat lipsa de eficiență odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Partea bună este că Societatea Națiunilor a folosit ca sursă de inspirație pentru înființarea, după război, a Organizației Națiunilor Unite. Putem include demersul, așadar, în ciclul „nimic nu se pierde, totul se transformă”, menținîndu-ne astfel pe terenul vast al schimbărilor (de perspectivă).

Pe de altă parte, un exemplu referitor la situații de salturi în dezvoltare, învățînd din istorie, se numește chiar așa… SALT, adică Strategic Arms Limitation Talks/Treaty (1974). Este vorba despre tratatul încheiat între SUA și URSS cu privire la limitarea armamentelor strategice. Cursa înarmărilor din Războiul Rece nu era convenabilă nici uneia dintre cele două superputeri, așa cum o dovediseră anii precedenți, așa că s-a încercat și parțial s-a și reușit o schimbare de perspectivă. La acel moment, inițiativa era una fără precedent în dinamica conflictului.  Apoi, peste vreo zece ani, președintele american Ronald Reagan a schimbat din nou perspectiva prin „Inițiativa de apărare strategică” (1983), un program militar care prevedea crearea unui scut antirachetă împotriva atacurilor cu rachete balistice lansate de un stat inamic, în special de Uniunea Sovietică. Atrasă din nou în cursa înarmării, URSS s-a poziționat pe drumul spre faliment, care a contribuit la prăbușirea sa, în cele din urmă. Un joc continuu, am putea spune, de schimb de perspective.

Altfel, capacitatea de a privi realitatea prin ochii altcuiva a asigurat multe succese în istorie, cum, de altfel, incapacitatea de a face acest lucru a condus la blocaje sau la înfrîngeri. A te pune în locul și în mintea celeilalte părți este inclus, de fapt, în abecedarul oricărei strategii politice, diplomatice și militare și constituie un pas important spre o înțeleaptă gestionare a evenimentelor, precum și o îmbogățire, o creștere individuală, dacă ne rezumăm la spectrul personal.

Migdalul înflorit al lui Van Gogh și simbolistica migdalei conduc și spre altă temă: puterea simbolurilor. În ce constă această putere asupra psihicului uman? Ce mecanisme o hrănesc? Importanța simbolurilor este în mod cert confirmată de istorie, în primul rînd prin prezența acestora la orice pas, în orice epocă, în orice spațiu.

A. N.: Pentru a înțelege succint parcurgerea drumului de la acțiunea implicită trăirii la gîndirea trăirii este important să ne uităm prin lentila istoriei și a antropologiei, adică în antropogeneză, la epoca preistorică. Ridicarea omului în poziție bipedă a facilitat privirea în ochii celuilalt, comunicarea prin semne și construirea unui limbaj prin apropierea unor grupuri de sunete care căpătau o semnificație. Apariția limbajului este prima formă de manifestare a gîndirii abstracte. Ulterior au apărut uneltele, un alt indicator al capacității de gîndire abstractă, precum și precursorii scrisului, picturile rupestre, care aveau rolul de a transmite ce să se vîneze și de care prădători să se ferească membrii unui grup sau descendenții acestora. Informația ocolea limitele date de genetică și trecea astfel prin exterior, oferind oamenilor un avantaj hotărîtor în fața oricărei alte specii. Oamenii au putut să învețe astfel din experiențele semenilor, să exprime prin limbaj nevoi și dorințe. Capacitatea de a simboliza e strîns legată de relațiile umane. Se cunosc deja cazurile copiilor crescuți într-un mediu izolat, lipsit de relații însemnate cu alte persoane pînă la vîrsta de 6-7 ani, care nu au achiziționat capacitatea simbolică. Ei pot fi dresați, educați să se hrănească singuri și să se îmbrace, dar nu mai pot învăța să vorbească. Totodată, o altă formă de simbolizare cu relevanță determinantă pentru evoluție a fost recunoașterea strămoșească, prin crearea unor ritualuri funerare și omagierea celor pierduți, care au luat formă odată cu interdicția canibalismului. Tranziția de la acțiunea brutală de a devora înaintașii la a cinsti prezența lor în viețile oamenilor și, concomitent, a le recunoaște meritele este un pas major de la o funcționare arhaică la una civilizată, bazată pe simboluri. Nu îi mai luăm înlăuntrul nostru la propriu pe strămoși, devorîndu-i precum canibalii, ci recunoaștem meritele învățămintelor pe care ni le-au transmis, îi internalizăm ca obiecte psihice și le onorăm aportul în viețile noastre prin ritualuri de înmormîntare. Prin urmare, simbolurile au la bază un travaliu de doliu, deja parcurs, pentru o îngrijire bună primită la un moment dat și integrată. Risc să spun că nu consider că este întîmplător că primul cuvînt al bebelușului este „mama”. El strigă după figura lui maternă atunci cînd ea nu este acolo, în absență. Dacă persoana care reprezintă figura maternă pentru bebeluș ar sta lipită de el sau nu ar fi niciodată acolo, el nu ar putea trăi un doliu al pierderii prin care să construiască în sistemul lui psihic o reprezentare a mamei, care este separată de el și despre care știe că există, prin urmare pe care să poată să o strige. Aceasta este prima formă de recunoaștere simbolică manifestă pe care o vedem în preajma noastră în viața cotidiană, o confirmare a existenței celuilalt în cea mai primară formă din existența noastră. Simbolurile semnifică distanța, totodată semnifică dorința de apropiere, și sînt maniera prin care se creează punți către și cu ceilalți.

Simbolul are această caracteristică definitorie de a trasa o linie de demarcație între sentimentul de sine și un sentiment „oceanic”, nemărginit, al trăirii. Simbolurile scot persoana din „căderea” într-un sentiment al eternității, al infinității inefabile. Toate ființele trăiesc, dar numai oamenii își pot pune întrebări despre cum trăiesc și asta se datorează capacității simbolice, o găselniță adaptativă prin care oamenii au developat o manieră de a transmite informații utile descendenților pe dinafara ființei, prin viu grai, prin scris și alte moduri de a semnifica și desemna aspecte esențiale nu doar supraviețuirii, dar și calității de a trăi. Mai presus de atît, omul are nevoie de sens. Realitatea umană s-a transformat în așa măsură încît nu mai este vorba doar despre a supraviețui și a asigura supraviețuirea descendenților, ci și să trăim cu toții o viață cu sens. Poate că pictura lui Van Gogh face trimitere și la această înțelepciune cunoscută, pe care o redau din Cuvîntul înainte al cărții mele, și anume că sîntem deopotrivă ramură și rădăcină în marele ansamblu al vieții. Cu atît mai mult cu cît Vincent Van Gogh a creat lucrarea „Migdal înflorit” în 1890 cu dorința de a o oferi nepotului său cu ocazia celebrării nașterii acestuia. Cînd ne cunoaștem filiația, locul în propria istorie, conștiința faptului că lumea nu începe și nici nu se termină cu propria existență, ci că sîntem cu toții trecători și deopotrivă călători, aceasta înseamnă deja că putem să înțelegem unde începem și unde ne terminăm fiecare dintre noi, limitele propriei ființe. Această cunoaștere integrată, cu miez, redă putința de a gîndi propria existență și recunoașterea propriei existențe temporare. Un alt fel de a spune că știi cine ești. Nu poți fi cu adevărat pînă nu știi cine ești, unde începi și unde te termini, unde încep ceilalți și unde se termină ei. Precum bebelușul care află că e fiica sau fiul mamei și că mama nu este el și nici el nu e mama. Acest moment marchează o ieșire din oceanul infinit al existenței, al fuziunii cu lumea și capacitatea de diferențiere și autonomizare. Prin urmare, capacitatea simbolică este cu adevărat veriga de legătură între Eu și lume, marcînd accederea la o poziție mai evoluată, „înflorită” precum migdalul, sau mai coaptă, de a fi. Această poziție internă implică ținerea împreună a contradicțiilor, a paradoxurilor, capacitatea de a face un doliu, de a integra pierderea și de a continua procesul de dezvoltare psihică, pe altă notă și totodată în același registru cu ce ai redat tu în exemplul cu înființarea Organizației Națiunilor Unite: „nimic nu se pierde, totul se transformă”. Aș reformula în „atunci cînd se recunoaște pierderea și se poate parcurge un travaliu de doliu, totul se transformă și se produce creșterea”.

Schimbarea de perspectivă nu se poate face fără capacitatea de a gîndi abstract. Trecerea de la „a face”, de la acțiune, la „a gîndi” și „a vorbi” este fără echivoc salvatoare de vieți, ea trasează frontiera dintre a arunca o bombă și a spune că ai putea arunca o bombă, face diferența dintre acțiunea frustă și limbajul violent, iar limbajul poate ucide doar simbolic, prin distrugerea de reputații și umilire, dar nu aduce moarte fizică. Mutatis mutandis, gîndirea abstractă și capacitatea de a simboliza conferă și o limită agresivității distructive, care poate scoate omul din starea de brută sau îl poate pregăti să se apere, să construiască scuturi antirachetă, să devină critic de artă, să se pregătească pentru a fi chirurg și alte variațiuni ale agresivității puse în serviciul vieții. Thanatos-ul, forța agresivă, se poate șlefui în forme rafinate și poate contribui la o calitate înaltă a vieții prin conținerea și metabolizarea ei prin intermediul simbolurilor, care au și această specificitate de a trasa o limită urii arhaice. Aceasta poate face deosebirea dintre a ucide un om și a face un film despre cineva care ucide un om.

Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte a ei este Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.

Foto: Van Gogh, Ramuri de migdal înflorit, credit foto: Wikimedia Commons