Cubul. Jocul care a captivat lumea

Ernő Rubik va împlini 80 de ani pe 13 iulie și tot în 2024 se împlinesc 50 de ani de la inventarea Cubului.

Cubul. Jocul care a captivat lumea (în curs de apariție la Curtea Veche Publishing, traducere de Anca-Maria Pănoiu), e și nu e autobiografie, e și nu e joc, e și nu e puzzle. După cinci decenii în care existența aproape că i s-a confundat cu jucăria logică 3D pe care a creat-o din pură curiozitate, Rubik privește în urmă și scrie onest, cu emoție și un strop de umor, despre ce înseamnă să te lași sedus de frumusețea unei probleme, să jubilezi în fața eleganței sau a gingășiei sale, despre cum joaca e unul dintre cele mai serioase lucruri din lume, despre arta de a pune întrebări, despre cum nu complexitatea, ci abia simplitatea e un mister.

Citind povestea omului din spatele Cubului, pătrundem în atmosfera unui apartament budapestan de la începutul secolului XX, descoperim frumusețea furtunilor de pe Lacul Balaton, aflăm cum a fost nevoit să conviețuiască cu pirateria în plină isterie pop culture și ce părere are despre capcanele umane ale inteligenței artificiale. Însuflețit de bucuria inepuizabilă de a ține mișcarea în palme, Rubik, inventator și amator înnăscut, se hîrjonește cu propria creație scriindu-i o scrisoare de iubire. Și, totodată, ne invită să ne întrebăm neîncetat: „Dar dacă…?“

„Extravagantele memorii ale unui om și ale creaţiei sale, într-o carte fermecătoare, scrisă cu modestie.“ – Publishers Weekly

„Arhitectul maghiar Ernő Rubik ia joaca foarte în serios – și ne sugerează să ne descreţim frunţile.“ – National Public Radio

***

CÎND ERAM MIC, îmi plăcea să desenez și să pictez. Îmi plăcea să încerc să surprind pe hîrtie ce vedeam în lumea din jur, cu ajutorul creioanelor colorate și cerate, acuarelelor și uleiurilor. Îmi plăcea să aștern lumea asta pe hîrtie și mă bucuram de rezultate. Am urmat liceul de arte și m‑am axat pe sculptură. Nu pentru că liceul de arte făcea parte din tradiția familiei mele – deși mult mai tîrziu am descoperit că unul dintre bunicii mei fusese artist –, ci pentru că părea continua­rea firească a școlii generale.

Acei patru ani au fost de ajuns ca să mă conving că nu sînt un artist „adevărat“. Mă simțeam oarecum stingher printre colegi, majoritatea rebeli și boemi. Și mă încerca un soi de neli­niște, pe care faptul de a fi sculptor nu o astîmpăra întru totul. Voiam să‑mi îmbin preocupările artistice cu ceva practic.

După absolvire, majoritatea colegilor mei s‑au dus la Academia de Arte Frumoase, dar dacă eram sigur de ceva, atunci asta era: că nu vreau să fac același lucru. Așa că m‑am înscris la Universitatea de Tehnologie din Budapesta, ca să studiez arhitectura. Nu mai știu exact cum de am ales tocmai arhitectura. Probabil avea legătură cu faptul că tata era ingi­ner de aviație. Poate că m‑a atras și pentru că geometria îmi era foarte la îndemînă. Îmi plăcea să studiez arhitectura, și trebuie spus că era o specializare la care, adeseori, pe studenți îi prindea noaptea lucrînd la proiecte destul de solicitante. Și totuși, cînd am terminat facultatea, mă simțeam complet nepregătit să practic meseria de arhitect. Cînd ești în cum­pănă, un pic de educație în plus n‑are ce rău să‑ți facă, așa că am dat examen și am intrat la Școala Superioară Ungurească de Artă Industrială, care la vremea respectivă avea un statut special, ceva între universitate și școală de arte.

Era o instituție mică, nu avea decît vreo cîteva sute de stu­denți în total și, drept urmare, studenții și profesorii ajungeau să se cunoască între ei. Lucram cot la cot, mai mult în ateliere decît în săli de curs. Atelierele de textile, ceramică și metal erau deschise pentru toată lumea. Îmi găsisem profesia, îmi găsisem locul. Și, firește, de îndată ce te afli unde trebuie, te descurci bine. A fost perioada în care, pentru mine, învățatul s‑a transformat în predat. Chiar dinainte să‑mi iau diploma, mi s‑a oferit un post de asistent.

Și, aproape fără să‑mi dau seama, am cîștigat o profesie. Predam arhitectură și design și lucram și la clădiri. Nu visa­sem să devin lector, dar, odată ce am primit oferta, m‑am gîn­dit: de ce nu?

Îmi plăcea mediul. Ca profesor, mi se permitea să‑mi conti­nui educația în ateliere. Îmi plăcea școala și nu luam viața foarte în serios. Nu eram un tînăr mînat de cine știe ce ambiție arză­toare de a‑și lăsa amprenta asupra lumii. Dar mă întrețineam singur și, chiar dacă nu conștientizam situația, eram destul de norocos cît să am o slujbă pe care nu o resimțeam ca muncă.

De‑a lungul anilor de studiu, am devenit foarte interesat de diferitele tipuri de modele pe care le puteam crea în dese­nele, picturile și sculpturile mele folosind forme geometrice. La terminarea studiilor, ca proiect final, am pus laolaltă o parte din munca noastră din cei trei ani de studiu și am insta­lat o expoziție. Cînd mi‑am selectat lucrarea pentru această expoziție de absolvire, în 1970, una dintre piesele pe care am ales să le expun a fost un cub colorat.

DEȘI AVEAM O PROFESIE, eram – și încă sînt – un amator. Adeseori se consideră că ce‑i deosebește pe amatori de pro­fesioniști este educația. Dacă majoritatea profesioniștilor au urmat o pregătire în domeniul lor, cei mai mulți amatori, în schimb, sînt autodidacți în zona care le captează imaginația și interesul. Dar, paradoxal, cei care excelează în profesiile lor se apropie foarte mult de amatori prin dedicarea necondiționată față de munca lor.

E grăitor faptul că, etimologic, „amator“ se trage din echi­valentul latinesc pentru substantivul „iubit“: amatore. Oricît de mult s‑ar fi îndepărtat cuvîntul de rădăcină, încă îmi sugerează că, atunci cînd ești amator, îți place ceea ce faci. Îți place propriul subiect. Îți place procesul. Îți place rezultatul. Prin contrast, munca unui profesionist e destul de diferită – și implică de obicei o compensație de ordin financiar. Firește, îi respect pe profesioniști; doar că nu consider că mă număr prin­tre ei. Profesioniștii trebuie să fie detașați, orientați spre scop, trebuie să folosească mijloace acreditate ca să atingă scopuri bine definite. Pe de altă parte, amatorii se bucură de o liber­tate aproape absolută, de care profesioniștii nu vor avea parte niciodată. Amatorul este liber, independent și deschis, cu toate neajunsurile pe care le presupune faptul de a face descoperiri întîmplătoare, dar și cu satisfacția inerentă. Amatorii tind să se adîncească într‑o stare de curiozitate și descoperire. Se bucură de proces, de micile revelații de pe parcurs și de scînteia de mîndrie pură din momentul în care ajung la rezultatul final.

Privind în urmă, la momentul cînd a început poves­tea Cubului, din experiența mea reiese că poți să reușești ca amator. Cînd am făcut Cubul, nu eram designer industrial și nu aveam niciun fel de pregătire în zona jucăriilor. Și lucram absolut singur. Eram inventator amator, eram inginerul ama­tor care trebuie să implementeze partea tehnică a ideii și eram designerul amator care îi finisează forma și conturul, aspectul.

Cînd am participat prima oară la o expoziție de jucării, mi‑am dat seama că am ceva important în comun cu aproape toți ceilalți „inventatori de jucării“: toți ne cîștigam existența din cu totul alte slujbe.

Am descoperit o caracteristică importantă a majorității celor care au dat lovitura în zona de jocuri și jucării, anume că sînt mai degrabă amatori și autodidacți.

Din nou, pînă și în încercările mele de a face aceste descri­eri poate uneori stîngace, mă confrunt cu limitările propriei scriituri. Așternut pe hîrtie, un text poate deveni atît de arid și de închistat, încît adevărata aromă, nuanțele și conținutul emoțional al vieții reale nu mai sînt de găsit nicăieri. E ca și cum ai avea o colecție de frunze uscate, presate cu grijă între paginile unei cărți necitite (sau de necitit). Or fi frunzele niște frumoase exemple ale remarcabilei varietăți de forme și con­tururi ale naturii, dar unde e bogăția feluritelor miresme și a culorilor dintîi? Nicăieri.

Vezi tu, acești doi termeni – „amator“ și „profesionist“ – or fi părînd ei contradictorii, însă pot coexista în noi. Poate că cel mai bun lucru la care putem spera este să fim și una, și alta în același timp: niște veșnici amatori profesioniști, sau niște oameni care fac o profesie din a fi amatori. Cheia pare a fi să ne bucurăm de activitățile noastre profesionale, astfel încît să nu uităm felul în care ne‑am simțit cînd am avut parte de prima realizare și să întîmpinăm fiecare nouă sarcină cu entuziasmul și cu zelul amatorului.

Dar nu e și cazul meu. Ca să fiu sincer, din fericire (sau din nefericire), nu cred că am devenit profesionist în ceva anume. Am fost și rămîn amator în tot ceea ce întreprind.

ÎNCHIDE OCHII ȘI IMAGINEAZĂ‑ȚI un obiect pînă în cele mai mici detalii. Poate fi orice, dar sfatul meu este să alegi ceva cît mai simplu cu putință: o masă, un scaun, o ceașcă de cafea, o vază. Acestea sînt obiecte care există atît în realitatea fizică, înconjurătoare, cît și ca imagini mintale, simplificate. Acum, odată ce ai vizualizat obiectul, odată ce imaginea lui îți este clară în minte, încearcă să‑l faci să se miște. Dă o tură în jurul obiectului. Sau poate poți să‑l faci pe el să se miște în fața ta? Devino furnică și cutreieră‑l pe deasupra și pe dede­subt, examinează‑i fiecare unghi și suprafață. Preschimbă‑te în pasăre colibri și zboară în jurul lui iar și iar. La sfîrșit, pri­vește înăuntrul obiectului. Distingi structura care îi ține păr­țile laolaltă?

Sigur, poate că acest micuț exercițiu ți s‑a părut dificil, chiar frustrant, sau mai rău, fără rost.

Vederea interioară pe care o solicită acest exercițiu este neglijată sau în mare parte ignorată de societatea noastră și de sistemul nostru de educație. Locuim într‑o lume tactilă și experiențială, așadar ceea ce se află în fața noastră e de obicei observat, dar nu și interiorizat. Odată ce am înțeles asta, putem să mergem un pic mai departe cu exercițiul nostru. Acum, încearcă să faci o schiță a ceea ce ai văzut în minte. Nu tre­buie să elaborezi ceva precis sau frumos, ci doar recognoscibil. Desenul ar trebui să ofere o cale de a înzestra un lucru cu înțe­les, mai degrabă decît să solicite ceea ce numim în genere un „ochi bun“.

UNUL DINTRE CURSURILE pe care le predam cînd am început să lucrez în mediul academic era cel de geometrie descriptivă. Ar putea fi considerat un subiect arid, dar este foarte legat de comunicarea vizuală, de design și de artă. E o materie la care studenții vin cu prea puțină pregătire, așadar poate fi greu de predat și de învățat, pentru că trebuie să stăpî­nești principii și legi exprimate într‑un vocabular specializat. La nivelul cel mai elementar, geometria descriptivă implică generarea de perspective și descrieri bidimensionale ale unor obiecte tridimensionale. Nu mi‑a fost ușor să explic aceste concepte, dar asta m‑a pregătit pentru elaborarea Cubului.

Cubul are o orientare spațială diferită de majoritatea obiec­telor – în cazul lui nu există sus sau jos, stînga sau dreapta. Un posibil motiv pentru atracția pe care o exercită de atîta timp încoace, pentru capacitatea lui de a captiva tot felul de oameni în tot felul de moduri, este că e un ceva întreg, dar imposibil de perceput în întregime deodată. (Poate că, într‑un fel, e ca omul din fața ta – nu poți să vezi pe cineva pe de‑a‑ntregul, în toate dimensiunile sale.) Oricum l‑ai întoarce, n‑o să ai decît o perspectivă limitată. Dificultatea constă în faptul că trebuie să vezi toate părțile ca să‑ți dai seama dacă într‑adevăr îl rezolvi. Poate că o față e monocromă și atunci ai putea trena într‑un moment de împlinire – pînă cînd întorci Cubul și vezi haosul de pe celelalte cinci fețe. Permanent, vederea nu‑ți oferă decît o singură perspectivă, dar ai nevoie de mai multe ca să‑i asam­blezi poziția în spațiu.

Aici intră în joc imaginația și memoria, fiindcă și dacă nu‑l vezi în întregime, cu timpul îți poți antrena mintea să‑și amintească partea utilizabilă. Cînd sîntem copii și mama ne arată cioburile vazei care a căzut cînd încercam să ne cocoțăm pe masă, ne amintim că acțiunile noastre au consecințe. La fel și Cubul. După ce ne jucăm cu el o vreme, începem să ne dăm seama ce se va întîmpla cînd facem următoarea mișcare.

PLICTISEALA DIN COPILĂRIE, de la școală, m‑a făcut să‑mi încolțească mai tîrziu interesul față de geometrie. Zi după zi, tot desenînd obiecte și ce mai vedeam prin jur în timp ce pro­fesorii băteau apa‑n piuă, am început să înțeleg mult mai bine natura esențială a respectivelor obiecte. Am început să‑mi dau seama că, pentru mine, desenul e o modalitate de a înțelege lucrurile. Dincolo de imagine exista un conținut, dar cînd desenam imaginea a ceva – un chip sau un copac –, încer­cam să‑i surprind înfățișarea. Doar că fără înțelegerea naturii acelei structuri de dincolo de suprafață, imaginea de pe coală rămînea plată. La o asemenea intuiție ajungi numai după ce ai simțit frustrarea de a fi neîndemînatic sau nepriceput la ceva ce te interesează profund. De îndată ce începi să vezi imaginea plată de pe coală ca pe o problemă care trebuie rezolvată, ine­vitabil sosește un moment în care soluția se impune de la sine.

Geometria descriptivă are propriul limbaj, unul puternic și simplu deopotrivă. La fel cum scriitorii nu inventează de obicei cuvinte noi, nici eu nu am creat acest limbaj. Ce am făcut în schimb a fost să descopăr noi posibilități în interiorul relațiilor spațiale din care e alcătuit vocabularul ei. Geometria descriptivă înseamnă să înțelegi spațiul și să folosești această înțelegere atît ca să descoperi idei 3D, cît și ca să devii capabil să comunici aceste concepte.

Devenind tot mai preocupat de arte, am înțeles repede că, pentru a desena o persoană, chiar dacă nu‑i văd schele­tul, trebuie să înțeleg anatomia corpului omenesc. La fel stau lucrurile și cu obiectele neînsuflețite. Și ele au o structură subi­acentă, fără de care, indiferent de ce ai desena, nu vei obține decît niște linii pe o coală. Aici intră în joc geometria descrip­tivă, pentru că, la nivelul cel mai elementar, ea presupune să‑ți dezvolți obiceiul sau capacitatea de a privi dincolo de supra­față, la adevărata natură a lucrurilor.

DA, PROBABIL CĂ TOȚI NE NAȘTEM CU ACEASTĂ CURIOZITATE, sau poate chiar cu talentul de a privi dincolo de suprafața lucrurilor. Dar cu timpul, ea tinde să scadă, pen­tru că există o epidemie de inaptitudine spațială, alte însușiri trecînd drept mult mai importante. Mai ales că nivelul de înțelegere – ceea ce înseamnă să sesizezi, să pătrunzi, să son­dezi, să recunoști – a structurii subiacente a unei ființe umane sau a unui obiect nu e ceva cuantificabil. Cum sesizezi, cum sondezi, cum recunoști un lucru? Nu e ceva care să poată fi măsurat sau testat la fel ca ceea ce știm despre anumite nume, date, fapte și cifre. Cînd am început să mă gîndesc la struc­tura subiacentă a ceea ce desenam, au început să mi se dez­volte nu doar conștiința și înțelegerea unei naturi esențiale, ci și a legăturilor care existau între diferitele componente ale acelui obiect sau ale acelei persoane.

Am adus în discuție inaptitudinea spațială, însă ar trebui să explic mai clar ce înțeleg prin asta. Ea constă în inabilitatea de a înțelege relațiile spațiale și în lipsa capacității de a te ori­enta în spațiu. Orice tip de cunoaștere specializată își creează propriul limbaj – gîndește‑te numai cît de dificil este une­ori să înțelegi ce spun doctorii. Fiecare zonă de specializare e însoțită de un vocabular nou, care adeseori e de neînțeles pentru cineva din exterior. Dar acel vocabular nou servește unui scop foarte important: devine o modalitate simplă de a exprima un concept foarte complex. Fără el, ar fi nevoie de multe cuvinte ca să exprimi ce vrei să spui.

Dacă nu mi‑aș fi exersat mintea în domeniul geometriei descriptive, aș fi avut nevoie de mult mai multe cuvinte ca să descriu fie și numai o singură relație 3D, cînd, de fapt, cea mai simplă modalitate de a o descrie e să faci schițe. Să‑ți imagi­nezi o singură linie în spațiu poate fi deja foarte dificil. Iar dacă ai mai mult de o linie, devine și mai complicat. Dacă cele două linii se intersectează, atunci este ușor să ți le imaginezi. E ușor și dacă sînt paralele, de vreme ce avem atîtea analogii. Dar liniile care se intersectează au un punct în comun și închid un unghi. Liniile paralele au nu unul, ci două puncte comune, în ambele direcții, spre infinit. Amîndouă cazurile – liniile inter­sectate și liniile paralele – definesc un plan, ceea ce înseamnă că sînt 2D. Există linii care nu au niciun punct în comun, ceea ce nu poate fi descris decît în spațiu. Liniile în sine nu sînt tridimensionale, dar în acest caz definesc un 3D. Dacă ai vrea să descrii relația dintre aceste două linii, n‑ai putea s‑o faci decît în termeni 3D. În 3D sînt multe lucruri care nu există în lumea 2D – volumul, de exemplu. Dar e important de pre­cizat că distanța dintre aceste două linii nu poate fi specificată în 3D decît cu ajutorul unei a treia linii care se intersectează cu amîndouă în unghiurile corecte. Cînd predam, mi‑am dat seama că aceasta este o modalitate simplă, dar eficientă prin care un student își poate testa cunoașterea și vederea în spațiu. Dacă ar fi să ne întoarcem la imaginația spațială, pot elabora sarcini prin care să încerc să schimb felul în care gîndesc stu­denții mei despre ceea ce îi înconjoară.

E important să te distrezi. An după an, am încercat să‑i fac pe studenții mei să înțeleagă asta. Am încercat să predau această materie ca pe o limbă străină, în care vocabularul și stilul merg mînă‑n mînă, ca să le fie limpede că felul în care vorbim depinde de ceea ce avem de spus și că trebuie să ne alegem cuvintele, tonul și ritmul în consecință. Cînd stăpî­nim vocabularul geometriei descriptive, putem comunica ceva diferit, cu mai multă precizie, despre spațiul care ne înconjoară și despre obiectele care îl definesc. Nu putem înțelege structura spațiului decît dacă ne înțelegem propriile limite și posibilități.

Adesea mă simțeam de parcă le‑aș fi vorbit orbilor des­pre lumină și culoare. Nu e o materie pe care s‑o înveți sau s‑o predai cu ușurință. Într‑adevăr, inaptitudinea spațială este foarte dificil de vindecat, mai ales la adulții care și‑au petrecut toată viața definindu‑și foarte precis propriile imagini des­pre lume. Activitatea creatoare e o expresie a ceea ce este mai intim în viețile noastre, a ceea ce simțim, a ceea ce credem, a ceea ce vrem să înfăptuim, a scopului pe care ne‑ar plăcea să‑l atingem. Tot așa, încercarea de a înțelege cele mai abstracte noțiuni de spațiu și geometrie presupune un limbaj și o comu­nicare foarte precise, dar și o sensibilitate intens exersată față de concepte care, ei bine, ori au sens, ori n‑au.

ȘI ATUNCI, CUM POATE CEVA NOU, ceva care n‑a existat mai înainte, să devină realitate? În ce constă creația? Chiar așa, ce înseamnă „să creezi“? Răspunsurile la aceste întrebări sînt catalizatori pentru și mai multe întrebări.

Dar tot trebuie să le punem. Dintre toate, poate că singu­rele întrebări la care am calificarea necesară pentru a răspunde sînt acestea două: cînd lucram la Cub, cum arăta actul meu creator? Ce experiență am avut în ceea ce‑l privește? Nu pot să spun că ceea ce am făcut a fost rezultatul vreunei străfulge­rări de inspirație – încă un iluzoriu moment de evrika! –, în care să‑mi fi imaginat așa, din senin, un asemenea obiect și că restul a venit de la sine. Nu pot identifica un moment precis pe care să‑l compar cu experiența proverbială a lui Newton cu mărul. N‑a fost determinat de nicio întîmplare fericită, de niciun vis și de nicio întîlnire neprevăzută.

Eram doar extraordinar de curios. Voiam să aflu ceva. Chiar dacă nu știam exact ce este acel „ceva“.

Am început să lucrez la o anumită problemă de geometrie și scopul meu inițial a fost… ei bine, n‑am avut niciun scop. Nu aveam decît o idee, dar nici măcar nu eram în stare să for­mulez precis care e problema aceea pe care încercam cu atîta ardoare s‑o rezolv. Și totuși, perspectiva de a veni cu un obiect tridimensional în formă de cub care să se poată mișca pe pro­pria axă a început să mă atragă. Drept urmare, am început să mă gîndesc la pașii următori. Am continuat să mă joc, așa cum făceam cu orice joc interesant. Dacă ceva e interesant, îți tre­zește atenția. La mijloc poate fi și un aspect competitiv, speranța că jocul ar putea fi cîștigat, iar asta devine o forță motrice.

Nu aveam termen‑limită. Îmi plăcea problema peste care dădusem și știam că să lucrez la o problemă este o premisă pen­tru a‑mi hrăni – sau dezlănțui – imaginația. Firește, pînă la urmă am găsit răspunsurile la aceste întrebări (sau, de fapt, ele m‑au găsit pe mine) într‑un obiect 3 × 3 × 3 cu o față roșie, una albă, una portocalie, una verde, una albastră și una galbenă. Și asta‑i tot.

Curiozitatea înseamnă să nu acceptăm nimic de‑a gata, să interogăm aspectele fundamentale iar și iar și iar. Să găsim întrebările bune, pentru că ne interesează „cum“‑ul din lucruri. Aceasta este singura cale înainte. Unde „înainte“ nu înseamnă o direcție predeterminată sau ceva ce se poate fixa în prealabil, ci deschiderea, nu doar a ochiului, ci și a unei viziuni mai largi. Ca să strecor un alt paradox: înaintarea pre­supune un soi de naivitate sofisticată și bine antrenată, sau o sete nestinsă pentru răspunsuri tot mai bune.

Dar nu numai răspunsuri teoretice. Creația are nevoie de ceva mai mult decît curiozitate; îi mai trebuie și un soi de forță interioară sau de ambiție, care ar putea fi caracterizată drept curiozitate față de propriile capacități. Chiar știm de ce anume sîntem capabili? Ca omul din vechime, lucrezi cu elementele, cu piatră, lemn, foc, folosești ciocan, cuie, șurubelniță și toate instrumentele pe care le‑a creat umanitatea din cele mai vechi timpuri. Dar celălalt ingredient‑cheie este intuiția. Cel mai simplu instrument poate, prin folosire, să inspire o soluție.

Curiozitatea e flacăra care aprinde creativitatea.