O carte dată naibii de Jason Mott, fragment

Dilema vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul O carte dată naibii de Jason Mott, tradus de Alina-Gabriela Rudeanu și apărut recent la Curtea Veche Publishing, colecția Byblos.

Satirică și ingenios construită, O carte dată naibii. Povestea cu totul și cu totul adevărată a unui puști distrus, urmărit de ghinion, dar mânat de visuri mărețe leagă firele unei narațiuni complexe despre identitate, dragoste și violență. Jason Mott cucerește printr-un stil amețitor și ludic, pe care îl folosește ca să echilibreze un nucleu tematic dur. El explorează continuu ce înseamnă să scrii, alternând voci eclatante care se întâlnesc pe teritoriul unui prezent nesigur. Rezultatul este un roman ca o parabolă de Octavia Butler, tăios și eliberator cum numai căutarea adevărului poate fi.

JASON MOTT este un romancier și poet de origine americană. S-a născut în Carolina de Nord și tot acolo și-a încheiat studiile. A absolvit licența și masterul la University of North Carolina Wilmington, cu o dublă specializare în ficțiune și poezie.

A publicat patru romane și două volume de poezii, iar romanul său de debut, The Returned, 2013 (Cei care se întorc, Univers, 2020), a fost adaptat ca serial pentru ABC Network, cu titlul Resurrection. Fragmente din romanele și poeziile sale au apărut în mai multe publicații internaționale.

Al patrulea roman al lui Jason Mott, O carte dată naibii, a câștigat National Book Award (2021), Sir Walter Raleigh Prize (2021) și Housatonic Book Award (2022). 

„Invitând cititorii în culisele unei traume rasiale care își pune amprenta pe mintea personajelor, romanul schițează portretul tulburător al unei națiuni care se minte de ani întregi, într-o pledoarie  intensă, urgentă și vitală.“

WASHINGTON INDEPENDENT REVIEW OF BOOKS

„Împletind cât mai multe povești, Jason Mott scrie o dublă istorie. Un scriitor cu o înclinație pentru dialogul noir și un simț precar al realității pleacă într-un turneu de promovare a debutului său; de cealaltă parte a imaginației, un băiat hărțuit pentru pielea lui închisă la culoare învață prematur lecția nemiloasă a vieții.“

VANITY FAIR

***

Vreau să nu uitați un lucru: mai mult decât orice, aceasta este o poveste de iubire. Să nu care cumva să uitați asta vreo clipă.

Bun, acum că ne-am lămurit, haideți să facem cunoștință. E ora trei dimineața. E ora trei dimineața și sunt undeva în

Midwest – într-unul dintre statele acelea cu relief neted, unde toată lumea pare nefiresc de amabilă. Sunt într-un hotel. Pe hol.

Alerg. Nu, de fapt nu alerg – fug cât mă țin picioarele. Gonesc pe holul unui hotel din Midwest. V-am spus că sunt în pielea goală? Nu? OK, sunt în pielea goală.

Încă un lucru: sunt urmărit. Cam la cinci metri în spatele meu – gonind și el, doar că nu în pielea goală – e un tip foarte

mare care vântură un umeraș de lemn foarte mare. Uneori îl ține ca pe un baston de polițist. Alteori îl ține deasupra capului ca pe o toporișcă. Pentru un bărbat de statura lui, aleargă surprinzător de repede.

Bărbatul foarte mare cu umerașul foarte mare e îmbrăcat din cap până în picioare cu haine marca Old Navy: pantaloni

bej army cu croială dreaptă și material rezistent la pete, vestă cu imprimeu în romburi, ghete cu dungi maro care ar putea fi sau nu din imitație de piele. Se vede de la o poștă că e genul

familist. Are doi sau trei copii. Un câine pe care îl cheamă Max. O pisică pe care o cheamă Princess. Un acvariu în care sunt doisprezece peștișori aurii și pe toți îi cheamă Lucky. Conduce o Toyota Camry și locuiește pe o stradă cu acces doar pentru riverani, într-o casă cu gard viu de jur împrejur și piscină în curtea din spate. Are un plan de pensii 401K foarte avantajos.

Are toate atributele unui adult responsabil.

Pare să fie de-o seamă cu mine – lăsând în urmă confortul decadent al vârstei de treizeci de ani și bătând ezitant la

poarta grizonantă a vârstei de patruzeci de ani. Și, preț de o clipă, în timp ce gonim amândoi pe holul luxos – cu picioarele zdupăind pe mochetă, cu plămânii arzându-ne, cu brațele împungând aerul ca un puț de petrol –, îmi dă prin minte să mă opresc și să îl întreb cum a reușit. Cum a făcut să ajungă aici, să aibă parte de viața aia perfectă. Cum a reușit să facă toate lucrurile pe care eu nu am fost în stare să le fac. Vreau să îi aflu secretul.

Dar când arunc o privire în spate, îl văd cum agită umerașul deasupra capului ca pe o toporișcă, strigând:

– Nevastă-mea! Aia e nevastă-mea! Avem copii împreună!

E clar. Astăzi nu e ziua în care voi afla secretul oamenilor ca el. Tot ce pot să fac acum e să rămân la o distanță sigură de umeraș. Așa că bag capul între umeri și încerc să-mi amintesc ce-mi spunea mereu antrenorul meu de atletism din liceu: „Genunchii sus. Capul sus. Bagă viteză.“

Astea sunt momentele în care-mi amintesc de ce nu mă combin cu femei măritate. Pentru că, invariabil, ajung să am

de-a face cu bărbați însurați. În orice caz, bărbatul furios din spatele meu ține pasul al naibii de bine, dar eu am o cadență mai bună. Viteza e doar o chestiune de cadență. Ăsta e un alt lucru pe care mi-l spunea fostul meu antrenor de atletism. „Picioru’ sus, picioru’ jos! Dă-i bice!“ Și exact asta fac. Îi dau bice. Îmi place să cred că mă ajută și faptul că sunt în pielea goală. Zero haine înseamnă mai puțină greutate de cărat. Chestia asta te face mereu mai rapid.

Și, așa cum era de așteptat, încet-încet, măresc distanța dintre mine și bărbat (și umerașul lui). Însă problema e că, la fel ca în viață și în povești, toate holurile ajung în cele din urmă la un soi de final. Uneori e vorba despre un lift, alteori despre o ușă pentru ieșire în caz de incendiu. În cazul ăsta, e un lift. Îi zăresc ușile lucioase și rabatabile după un cot al holului.

Ăla e locul în care o să mă prindă. La ușile liftului. O știu și eu, o știe și el. O știe și umerașul uriaș de lemn din mâna lui dreaptă.

Nu prea sunt genul care să se roage, dar nu e loc de necredință când ești în bătaia glonțului sau urmărit de furia unui

bărbat încornorat. Așa că spun repede o rugăciune și încerc să țin genunchii sus. Reușesc să mai măresc distanța dintre

noi.

– Fata noastră a fost cât pe ce să apară într-o reclamă la Target! strigă bărbatul furios din spatele meu. Suntem o familie! Nu te-apuci să i-o tragi cuiva care are o familie!

În oricare altă situație, aș fi bătut palma cu tipul ăsta. Asta da realizare! Pe bune, vorbim despre Target aici! Să fii cât pe ce să… frate, chiar nu-i de colo! Chiar când aproape ajung la capătul drumului, în dreptul lifturilor, acolo unde nu o să am încotro și o să trebuiască să mă opresc, iar omul ăsta mare și furios – și umerașul lui – o să-mi vină în sfârșit de hac, chiar atunci se aude un „dang“ și ușile argintii se deschid alunecând ușor, la fel de delicat ca porțile raiului.

Salvatoarea mea își face apariția din lift. Are optzeci de ani după cum se mișcă. Scundă. Slabă. Păr albastru și rar ca o

cunună din puf de păpădie. Un strat gros de machiaj. Spatele atins de artrită îi e aplecat sub povara a două pungi mici de cumpărături și a înseși existenței octogenare. Nu cred că are rost să ne batem capul să aflăm ce caută la cumpărături la ora trei dimineața.

– Nu vă supărați! îi strig.

Ridică privirea. Mă vede – genunchii sus, capul sus, viteza cu care mă deplasez, lipsa oricăror haine. Îl vede pe bărbatul din spatele meu cu umerașul-toporișcă. Ridică din umeri, se răsucește pe călcâie, se întoarce și intră la loc în lift.

– Nu vă supărați, puteți să țineți liftul? strig eu din nou.

Bărbatul furios din spatele meu strigă ceva legat de cât de mult îl costă aparatele dentare ale celor două fete.

Ușile liftului încep să se închidă și mă avânt în față cu o viteză de care nici măcar nu știam că sunt capabil. Nu se mai înțelege nimic din mine, sunt un amestec neclar de genunchi, coate și trup gol. Până și organele mele genitale s-au retras într-un pliu aerodinamic.

Când ajung în dreptul liftului, sunt suficient de aproape cât să fac un salt spre ușile care încep să se închidă. Totul se întâmplă cu încetinitorul. Am senzația că plutesc o oră întreagă prin aer. Când planez pe lângă Păr Albastru – chiar înainte să mă proptesc cu fața în peretele liftului –, îmi dau seama după zâmbetul ei superior că nu e prima aventură de noapte târzie din viața ei. A mai avut parte de așa ceva. Distracții riscante în orele târzii ale vieții.

Dau cu fața de peretele liftului și corpul îi urmează o fracțiune de secundă mai târziu. Rămân lipit acolo din inerție, ca un gândac pe parbriz, apoi însă intervine gravitația și mă prăbușesc pe podea cu o bufnitură.

– Etajul treizeci și doi, vă rog, spun imediat ce corpul meu gol ajunge pe podeaua liftului.

Păr Albastru se conformează și apasă butonul.

Ne uităm amândoi cum se închid ușile cu un scrâșnet exact sub nasul soțului cu ochii injectați de dorința de a ucide – care probabil că nu e un tip așa de rău odată ce ajungi să-l cunoști –, căruia nu îi mai rămâne altceva de făcut decât

să se uite cum plec. Mai apucă doar să strige ceva indescifrabil.

Ceva legat de responsabilitate. Ceva legat de familie, căsnicie și iubire.

După care dispare și rămân singur cu Păr Albastru. Ne uităm amândoi cum se schimbă pe rând numerele etajelor.

Mă gândesc că nu se simte în largul ei când nu spune nimeni nimic. Mai toți oamenii au problema asta. Am învățat asta la fostul meu job. A fost o vreme când jobul meu era să răspund la telefon. Asta făceam cât era ziua de lungă, stăteam de vorbă cu oamenii. Nu sunt deloc un tip sociabil, așa că am urât slujba aia.

Însă ironia face că, lucrând acolo, am învățat foarte bine cum să vorbesc cu oamenii. Dacă e să știu un lucru, acela e cum să fac oamenii să se simtă în largul lor.

− Ce mai noapte!

− Și-asta nu-i nimic, îmi întoarce ea vorba imediat. Am văzut eu altele mai rele.

– Sunt convins. Se vede că sunteți trecută prin multe.

– Viața e un haos, spune femeia, vorbind brusc ca un oracol.

E ca un catâr scăpat din frâu și pornit să distrugă totul.

– Așa catâr mai zic și eu.

– Chiar așa e.

Fac semn cu capul spre pungile cu cumpărături.

– Ați dat iama-n rafturi?

– Strictul necesar. Doar strictul necesar.

Face semn cu capul spre organele mele genitale golașe.

– Te epilezi cu ceară?

– Nu. Mă rad.

– Arată ca după epilat.

– Aparat cu cinci lame. Cap pivotant. O minune a epocii moderne.

Femeia încuviințează din cap. Apoi își drege glasul, își lasă colțurile gurii bătrâne și subțiri în jos și spune:

– Ai auzit de băiatul ăla?

– Care băiat?

– Ăla de la televizor.

Își scutură capul și părul albastru i se unduiește ușor precum părul unei nimfe a apelor care a văzut ceva valuri la viața ei împungând țărmul și retrăgându-se.

– Groaznic. Pur și simplu groaznic.

– Așa e.

Adevărul e că nu am auzit de băiatul de la televizor care o făcuse brusc să se întristeze, dar nu e nevoie să știu despre ce vorbește ca să mimez atât cât trebuie tristețea și îngrijorarea. Îmi las și eu colțurile gurii să cadă ca ale lui Păr Albastru. Nu vreau să exagerez cu fața tristă, ca să nu pară că sunt prea afectat de lucrul ăsta groaznic – oricare ar fi el. Dar nu vreau nici să fac o față insuficient de tristă, ca nu cumva să mă creadă insensibil. E o artă să știi cât de trist ar trebui să fii în astfel de momente.

– Mare păcat, continui eu și dau din cap compătimitor. E incredibil că se poate întâmpla așa ceva în ziua de azi.

– Tare trist, spune femeia sugându-și dinții demonstrativ.

Tare trist. Pur și simplu trist.

O vreme nu mai spun nimic. Las lucrurile să se așeze. Un moment de liniște pentru nu știu ce poveste tristă a unui băiat pentru care ne simțim amândoi îndurerați în clipa asta. Vreau ca această străină minunată să știe că mi-a păsat de acel băiat, fiindcă asta fac oamenii buni. Și, mai mult decât orice altceva pe lumea asta, vreau ca ceilalți să mă considere un om bun.

Liniștea e întreruptă de clinchetul liftului. Ușile se deschid la etajul meu.

– Păi, bine, spun eu ieșind pe holul gol și tăcut, fără niciun soț furios sau umerașe de lemn, la revedere atunci. Mulțumesc din nou pentru ajutor. Și Doamne ajută, să fie bine sărmanul băiat.

O mai salut o dată din cap. Am sentimentul că ar trebui să spun ceva profund legat de întâlniri întâmplătoare, atracția

străinilor, întâmplări norocoase… genul ăla de lucruri. Dar nu-mi vine nimic în minte, așa că îi întorc spatele și îmi mișc fundul gol spre camera mea.

Apuc să fac vreo câțiva pași, când o aud strigându-mă:

– Auzi?

– Da?

– Îmi pari cunoscut. Te-am mai văzut pe undeva? Ești faimos?

– Nu suntem toți faimoși?

Dă din cap și se retrage în lift. Ușile se închid și n-o s-o mai văd niciodată. Nu pentru că nu vreau. Ci pentru că așa e viața. Nu noi hotărâm.

Străbat restul drumului până la camera mea cu sentimentul că viața e bună. Nu m-am plictisit deloc seara trecută. Am

cunoscut o femeie minunată. L-am cunoscut și pe soțul ei – care sunt sigur că e la fel de minunat după ce îl cunoști mai bine. Ba chiar am cunoscut și o bătrânică minunată, pricepută la arta conversației. Simt răcoarea aerului direct pe piele. Ce ți-ai putea dori mai mult de la viață?

Abia când ajung în dreptul ușii îmi dau seama că mi-am uitat cheia în pantalonii care au rămas în camera soției bărbatului furios.

E puțină lume în recepție la ora asta târzie. E unul dintre acele hoteluri mari cu podele îndelung lustruite și tavanul cocoțat atât de sus, încât, dacă asculți cu atenție, îți auzi respirația. E de-a dreptul sinistru, mai ales când e aglomerat. Toate zgomotele de fundal îți dau senzația că ești într-o gară. Voci amestecate în murmurul acela asonant bine-cunoscut, a cărui sonoritate îți dă impresia că ești împresurat de toate conversațiile pe care le-ai purtat vreodată și, fără să vrei, aproape că te aștepți să vezi apărând un tren hurducăind chiar acolo, în spatele recepției, ducând în vagoane toți oamenii pe care i-ai cunoscut vreodată. E ciudat cum apare sentimentul ăsta în viața mea șase zile din șapte.

– Cu ce vă pot ajuta? mă întreabă recepționera pe un ton calm, încât ai zice că e absolut firesc să aibă de-a face cu oaspeți în pielea goală.

– Am rămas încuiat pe din afară.

– Ah, îmi pare rău, îmi spune ea veselă, cu vocea toată numai

triluri. Rezolvăm problema imediat. Ce cameră?

– Numărul 3218.

Tastează cifrele pe tastatură.

– Se întâmplă des să vină oameni în pielea goală în recepție la ora asta?

– Depinde ce înțelegeți prin „des“, răspunde ea cu un zâmbet larg, puțin ghiduș, la fel de plăcut ca lumina soarelui în august, după care mai tastează puțin și spune: În regulă, mai trebuie doar să-mi arătați un act de identitate.

Întind mâna pe lângă ea ca să ajung la raftul cu reviste. Iau un exemplar din Entertainment Weekly. Mutra mea superbă

se lăfăie pe toată coperta, mai mare decât însăși viața, eclipsând până și știrea despre cel mai recent film marca Nic Cage. Deasupra, scris cu font Helvetica demi-bold, tronează amenințător

titlul: CEL MAI BUN TÂNĂR SCRIITOR AL AMERICII.

Ridic revista în dreptul feței și o întreb:

– Ăsta merge?

Se pare că fața mea și un exemplar din Entertainment Weekly nu sunt considerate „o formă de identificare acceptabilă“, așa că iată-mă în lift cu recepționera. Eu tot în pielea goală. Ea la fel de senină. Politica hotelului o obligă să-mi ceară permisul de conducere, care, din fericire, nu era în pantaloni – aflați în continuare în camera unei anumite femei măritate și a soțului ei purtător-de-umeraș. Așa că urcă cu mine ca să îmi descuie camera și să-i pot arăta că sunt cine susținem eu și Entertainment Weekly că sunt.