Reguli. Pe ce ne bazăm

„Nu avem un set clar de reguli.” Scriind aceste cuvinte, la sfîrșitul lui 2020, în mijlocul unei pandemii, am pierdut șirul de cîte ori doctori, asistenți, oficiali responsabili de sănătatea publică, oameni de știință, politicieni și noi toți ceilalți am repetat această propoziție ca pe o elegie. Nu că am trăi într-un vid de reguli. Dimpotrivă, sîntem bombardați de reguli mereu noi și diferite, săptămînă de săptămînă: despre cum să păstrăm distanța și cît să fie acea distanță, cînd și unde să purtăm mască, dacă și pentru ce motive să ieșim din casă, cine să meargă sau să nu meargă la școală sau la muncă, pe cine avem voie să întîlnim personal și pe cine doar prin mijlocirea searbădă a videoconferinței, în ce împrejurări ne este permis să ne adunăm, în interior sau sub cerul liber. Aproape oricine recunoaște că avem nevoie de reguli pentru a înfrunta actuala stare de urgență; și, cu adevărat, ne dorim aceste balustrade de protecție care să ne țină viața la adăpost. Dar într-o stare de nesiguranță, în care cunoașterea și circumstanțele suferă mutații mai ceva decît virusul, regulile se schimbă atît de grăbit, încît subminează toate regulile. Trăim în plină nesocotire a lor.

Cînd Hamlet spunea despre obiceiul danez de a face tărăboi în semn de aprobare a beției regale că e „mai de laudă a-l încălca decît a-l ține”, își exprima disprețul față de această datină. Însă formulările cu rezonanță, mai ales cele shakespeariene, au obiceiul să prindă o viață a lor proprie, iar cea de față a ajuns să însemne că o regulă se poate impune mult mai apăsat prin excepții decît prin respectarea ei. Atît istoria îndelungată a regulilor urmărită în această carte, cît și experiența noastră actuală de existență în lipsa unui cod de reguli ne lasă să ghicim că replica lui Hamlet, întoarsă la 180 de grade, nu este un simplu accident. Excepția confirmă regula, în dublu sens: o supune încercării și, în același timp, o adeverește. Nu numai că regulile au excepții, dar definesc și sînt la rîndul lor definite de excepții, așa cum dreapta definește stînga și bariera definește nesocotirea ei.

Contextul impune coreografia în pas de deux dintre reguli și excepțiile lor. Reguli concepute să îndrume pașii concreți în situații în care este previzibil tocmai imprevizibilul, indiferent dacă este vorba de cîrmuirea unei mănăstiri sau de asedierea unei cetăți, întocmite prin exemple și excepții. Aceste reguli „dense” sînt pregătite să înfrunte toate eventualitățile și pe fiecare din ele în parte. Regulile formulate pentru circumstanțe mai stabile, standardizate, fie cînd se aplică un algoritm unui calcul de rutină sau se stabilesc limitele de viteză pe străzile din oraș, abia dacă semnalează excepții. Asemenea pretinse reguli „diluate” se simt la largul lor în aceleași locuri ca valorile medii: acolo unde ceea ce s-a petrecut altădată este călăuză de nădejde pentru ce se petrece în prezent și pentru ceea ce va urma. O imensă cantitate de infrastructură, atît umană, cît și materială, este investită pentru a pune lumea în siguranță față de legile „diluate”. Fluxuri de lucru pentru calcule; trotuare și străzi largi destinate circulației în orașe; școlarizare și pedepse pentru toată suflarea. Chiar și în cele mai favorabile circumstanțe, cînd regulile sînt atît de eficient însușite de elevi încît chiar și o schimbare minoră poate să provoace un val național de proteste, ca în cazul ortografiei, regulile trebuie permanent consolidate prin intervenția creionului roșu al editorului și a nemilosului corector ortografic. Instanța de echitate din legislația engleză sau dicționarul editat de Académie Française, ambele instituții venerabile înființate ca să decidă între reguli și excepțiile lor, ne pun la dispoziție dovezi concludente că excepțiile nu vor rămîne niciodată departe de noi.

Există cu toate astea o diferență vastă între excepții, însoțitoare binevenite ale oricăror reguli, și stările de excepție, suspendarea cu desăvîrșire a regulilor. Stările de excepție înlocuiesc prerogativele celui care emite regula, fie sub forma miracolului divin care încalcă legea naturală, fie a șefului de stat care suspendă statul de drept într-un caz de urgență sau de grațiere. În asemenea situații, precauția urcă la maximum, iar predictibilitatea se prăbușește la minimum. Precauția nelimitată a stîrnit neliniște cel puțin de la Aristotel încoace, însă regulile „dense” au depins întotdeauna de această aptitudine. Arcul istoric urmărit de acest volum dezvăluie cum evoluția de la reguli „dense” spre cele mai „diluate” a fost determinată în parte de neîncrederea crescîndă în precauție, suspectată pe rînd că ar fi arbitrară, capricioasă, nepotrivită, nepredictibilă, nedreaptă, opacă, egoistă și chiar tiranică.

Mai exact, toleranța scăzută față de precauție semnalează neîncrederea agresivă din societate: guvernările care nu au încredere în propriii cetățeni care să decidă dacă pot parca în siguranță sau dacă să își declare cîștigurile de la loterie în vederea taxării; cetățeni care nu au încredere în guvernare în ce privește tratamentul egal al săracilor și bogaților sau cetățeni care nu se pretează să ia șpagă sau să nu își plătească taxele. În aceste circumstanțe, toate excepțiile devin suspecte, iar stările de excepție și mai și.

În schimb, încălcările dramatice ale ordinii naturale și sociale nu reprezintă singura cale de a slăbi puterea regulilor. Pe termen lung, mult mai eficientă se dovedește schimbarea atît de frecventă și de drastică a regulilor, încît nici una nu mai apucă să prindă rădăcini: vertijul regulilor. Prin definiție, miracolele și urgențele nu au viață lungă. Dacă apele Mării Roșii ar fi rămas pururi despărțite după trecerea în siguranță a israeliților s-ar fi transformat în încă o atracție naturală; o stare de urgență care se extinde peste ani se transformă în modul nostru de existență de acum.

Odată cu trecerea timpului, excepțiile spectaculoase de ieri se transformă în regulile de astăzi. Dar, dacă persistă exagerat, vertijul regulii subminează chiar ideea de regulă. Dacă regula de ieri devine excepția de mîine, atunci nici o regulă nu poate să se consolideze ca obicei sau să se solidifice ca normă. Ritmul galopant al modei a osîndit definitiv reglementările somptuare, care încercau să pună capăt cheltuielilor extravagante în Evul Mediu și în epoca modernă timpurie; invers, a durat mai bine de un secol de insistențe tenace din partea autorităților pariziene, care au emis de repetate ori aceleași reglementări de salubrizare pentru a impune reguli în viața de zi cu zi.

Regulile au cel mai mare succes cînd se fac inutile, cînd oprirea la lumina roșie a semaforului sau așteptarea la coadă pentru a urca în autobuz sau în avion devine o obișnuință – procesul fiind de lungă durată. După cum au descoperit politicienii care au avut de pus capăt unei pandemii în circumstanțe dinamice, cu cît regulile se schimbă mai repede, cu atît este mai slab efectul oricărei reguli, indiferent cît de stringentă a fost promulgarea ei. Cînd regulile au tendința să intre în declin devin o amenințare la adresa ordinii mai gravă decît oricare stare de excepție trecătoare.

Variabile & schimbare

Cum reușesc regulile să facă față variabilității, instabilității și schimbării fără să-și piardă controlul? Fiecare dintre cele trei sensuri străvechi ale regulilor, ca model, algoritm ori lege, pretinde o strategie diferită. Legile se înfățișează în nenumărate forme și dimensiuni, de la reglementări locale încărcate de elemente specifice pînă la mărețe legi naturale proclamate la nivelul întregii omeniri. Fie ele generale sau specifice, cu cît legile imită mai fidel permanența și predictibilitatea pe care țintesc să le creeze, cu atît este mai puternică autoritatea lor normativă, chiar dacă impunerea lor este sporadică și sancțiunile devin mai blînde. Cunoscînd acest fapt, legea fundamentală sau constituțională suferă amendamente puține și la intervale mari. Legislația prea frecvent modificată seamănă nesiguranță în ce privește acele reguli, și cu atît mai mult cum să li te supui. Cînd vremurile se schimbă, legile intră în contradicție sau excepțiile se înmulțesc, ducînd la mobilizarea unor formidabile mijloace de argumentare invocînd echitatea, cazuistica, analogia, precedentul și prerogativa pentru a extinde competența unei legi existente și asupra situațiilor neprevăzute.

Algoritmii ies de sub imperiul contextului, ignorîndu-l. Problemele de matematică cuprind doar acele detalii necesare pentru a le rezolva, nici mai mult, nici mai puțin. Observatoarele, birourile de recensămînt și băncile au standardizat Marele Calcul în aceeași manieră în care în secolul al XIX-lea fabricile au standardizat producția de masă: transformînd munca în activitate mecanică, cu sau fără mașinării. După cum se dovedește, ca să transformi lumea într-un mediu sigur pentru algoritmi, trebuie să pui contextul în stare de îngheț: o lume fără anomalii sau surprize.

Și modelele? Pînă la urmă, singurul înțeles pe care îl aveau regulile în Antichitate, și care părea să se fi stins în jurul anului 1800, s-ar putea dovedi cel mai rezistent. Regulile-ca-model sînt cele mai suple și mai agile dintre toate, tot atît de suple și de agile ca învățătura omenească. Indiferent dacă modelul era starețul unei mănăstiri sau lucrarea de artă a unui meșter sau chiar problema paradigmatică dintr-un manual de matematică, putea fi adaptat la nesfîrșit, după cum o cereau împrejurările. În epoca unor copii exacte, fie ele produse în nenumărate exemplare pe linia de asamblare sau răspîndite online ca imagini virale, imitația a ajuns să însemne o imitație stupidă.

Dar oriunde există tradiții, sau pur și simplu genuri, fie în științe sau arte, indiferent că este o elegie sau o natură moartă, imitația-fără-copiere se perpetuează fără să se fosilizeze. La fel cum se întîmplă în cazul unei limbi vii, se pot formula reguli cum să construiești o frază corect gramatical, cum să scrii o piesă ori să compui o simfonie și cum să desfășori un experiment de laborator. Însă respectarea unor modele rămîne o cale mai eficientă și mai flexibilă de învățare decît regulile explicite – chiar și pentru activitățile cele mai legate de reguli, cum ar fi jocul de șah.

Mai mult decît atît, modelele ca reguli implicite deschid calea regulilor explicite, la fel cum paradigma gramaticală a conjugării unui verb anume deschide calea unei reguli generale și explicite a conjugării. Un model bine ales – o paradigmă, ca să rămînem în domeniul gramaticii – înseamnă parcurgerea unei jumătăți din drumul spre o generalizare. Modelele rezolvă vechea opoziție filozofică dintre universal și particular, dintre reguli și cazuri specifice. Și evită problema filozofică modernă de interpretare cu totul lipsită de ambiguități a regulilor: ambiguitatea unui model este o trăsătură, nu o dificultate neprevăzută. Și atunci, de ce regulile-ca-model nu numai că au dispărut, ci au ieșit cu totul din logică la mijlocul secolului XX?

Practic, regulile implicite ale modelelor nu au existat despărțite de regulile explicite; ele au acționat în cea mai mare măsură împreună, pentru a regulariza și rafina practica. Un mod de a reformula întrebarea sună cam așa: în ce condiții regulile explicite nu mai au nevoie de susținerea celor implicite? Un răspuns – cel dat de Wittgenstein – este: niciodată: pînă și cele mai simple reguli, aparent, și mai lipsite de ambiguități – regulile algoritmice, de pildă cum să duci mai departe o serie numerică – nu pot să evite interpretarea. Soluția lui Wittgenstein era în esență reinventarea regulilor implicite: regulile ca obiceiuri și instituții – cu alte cuvinte, regulile ca model. Însă acest răspuns filozofic, indiferent cît de valabil ar fi, ne obligă să punem întrebarea istorică: ei bine, cum de s-a putut crede că regulile explicite ar putea funcționa în lipsa celor implicite?

(fragment în avanpremieră din volumul Reguli. Pe ce ne bazăm – o scurtă istorie, aflat în curs de apariție la Editura Baroque Books & Arts, în traducerea lui Mihai Moroiu)

Lorraine Daston (n. 1951) este istoric al științei, director emerit al Institutului Max Planck din Berlin.