Românii şi ungurii – un război imagologic de o mie de ani –

Primele mele amintiri despre unguri datează din copilăria cea mai fragedă, de pe la patru ani. În 1969, maghiarii din Aradul meu natal nu mai însumau decît vreo 20% din totalul populației, deși cu cinci decenii înainte fuseseră 70%, iar românii constituiseră ei înșiși o minoritate sub 20 de procente. Iar pe strada unde locuiam mai erau doar doi copii de vîrstă apropiată, prietenuții mei, dintre care unul era român, iar celălalt era ungur. Cînd nu ne jucam prin praful uliței încă neasfaltate, ne petreceam ziua unul la altul.

Așa că într-o dimineață de Paști, pe cînd micuțul Imre tocmai pleca de la noi, bunica i-a întins coșulețul adus de iepuraș, plin cu ouă de ciocolată și alte bunătăți tare prețioase pe vremea aceea, ca să ia și el o bucată. Imi a întins mînuțele, a luat tot coșul și a plecat fericit cu el acasă, lăsînd-o mască pe biata bunica. Era un mic dezastru, din perspectiva zilei de sărbătoare care începea. Bunica, al cărei soț fusese pe vremuri șef legionar de județ și comisar de românizare, avea totuși destul umor ca să nu-l urască de moarte pe Imi și să relateze în cele din urmă cu destul amuzament ceea ce i s-a întîmplat. Dar atunci am aflat pentru prima oară, din povestea care s-a spus apoi ani la rînd la noi în casă, în hohotele de rîs ale tuturor celor care o ascultau, că ungurii sînt cam nesimțiți de felul lor (spre deosebire de noi), că sînt altfel, indiferent de vîrstă sau circumstanțe, așa că trebuie să fii atent întotdeauna la acest lucru cînd ai de-a face cu ei.

Capacitatea mea de a sesiza asemenea adevăruri fundamentale a fost pusă în evidență de altă anecdotă care a făcut deliciul familiei multă vreme de atunci înainte. Într-o bună zi, scoțînd-o eu pe bunica din răbdări, aceasta s-a enervat și a strigat la mine. Dat fiind că tata, ginerele ei, era regățean din Teleorman, cu ceva rude bulgărești (regățenismul lui fiind ironizat uneori în absența acestuia, ocazie cu care mă solidarizam și eu cu ardelenismele bunicilor), bunica a socotit potrivit, în mînia ei, să mă identifice cu tata: „Ești încăpățînat ca taică-tău, bulgăraș din Teleorman!”.

Nu mai țin minte foarte bine acel moment, dar el mi s-a fixat în memorie repovestit de ai mei. Am izbucnit ultragiat în plîns, după care mi s-a activat subit un mecanism de apărare ce a convertit umilința suferită în furie și în dorință de răzbunare pentru ofensa la care mă supusese bunica. Am făcut un pas în spate și i-am aruncat în față, printre lacrimi, cu ură: „Nu sînt bulgăraș, unguroaică de la Pecica ce ești!”.

Cît au putut să rîdă ani la rînd toți ai mei, posesorii unui naționalism ardelenesc sănătos (mai puțin tata, care nu era prezent cînd era relatată această pățanie), nu este de povestit! Cum am știut eu la vîrsta de patru ani că lucrul cel mai jignitor de pe lumea asta pe care i-l puteam spune bunicii, originară dintr-un sat în care locuiau români și unguri, dar altfel româncă sută la sută, era să o fac unguroaică, a rămas un mister și o sursă inepuizabilă de tachinări și de distracție pentru toată familia!

Abia peste vreo două decenii, cînd am citit într-un tratat de psihologie socială că în sudul Statelor Unite copiii albi din perioada interbelică erau capabili să stabilească o ierarhie valorică între păpușile albe și cele negre de la nu mai știu cîte luni, am realizat că nu trebuia să mă mir atît de tare de precocitatea mea în materie de naționalism antimaghiar. Așa se nasc, funcționează și se perpetuează stereotipurile etnice, oriunde în lume.

Învățătura care rezultă din povestioarele de mai sus, ca și din atîtea altele pe care le-am mai trăit, nu este că aș fi crescut într-o atmosferă ultrașovină. Cu toate că exemplele amintite ar putea sugera contrariul. Pe de altă parte, faptul că am avut de mic copil prieteni maghiari i-ar putea face pe alții să spună că, dimpotrivă, am fost predispus de la început la cele mai bune sentimente. După cum s-a putut vedea însă, lucrurile sînt de fapt un pic mai complicate, în raport cu clasica dihotomie „prieteni sau dușmani”. Ceea ce reiese este că atunci cînd avem ceva de împărțit cu altul, într-un mediu interetnic, chiar dacă acel conflict a izbucnit din te miri ce, tendința noastră „naturală” (activată de fapt prin învățare) este să punem incidentul pe seama faptului că respectivul vorbește altă limbă, arată altfel sau face parte dintr-un alt grup. Că este ungur. Sau că este român. De aceea mi-a luat coșulețul adus de iepuraș!

Oricît de stupidă ar părea o asemenea explicație, ea ne oferă o justificare și o scuză perfectă pentru ceea ce s-a întîmplat. Și asta înseamnă cu adevărat naționalism sau chiar xenofobie, într-o accepțiune mai subtilă, și nu să-i dai în cap celuilalt cu ciomagul, lucru care se întîmplă mult mai rar. Ci să-l tratezi pe celălalt ca străin, o persoană diferită de tine prin esența ei culturală (chiar dacă în realitate e vorba de doi năpîrstoci identici în apucături), pentru a pune pe seama acestei diferențe tot ceea ce nu merge bine. Uneori, chiar propriile tale eșecuri.

Naționalismul înseamnă exces

Am înțeles cu timpul că întîmplarea care m-a făcut să fiu român – o întîmplare de care mă bucur, de altfel – nu mă face să am automat și dreptate. Chiar deloc. În mod similar, dacă altcineva este ungur, acest lucru nu îl va conduce automat în eroare. Iar faptul că eu împărtășesc asemenea convingeri, ca istoric sau ca simplu om de pe stradă, nu înseamnă că îi trădez pe ai mei, că nu rezonez cu binele și cu cauza lor, așa cum mă acuză pe nedrept naționaliștii. Pentru că și în copilărie, și astăzi – în privința aceasta nu m-am schimbat cu nimic –, am ținut și țin la țara mea și la conaționalii mei. Dar nu-mi place să clamez acest lucru în public – precum politicienii în căutare de voturi sau intelectualii rămași în pană de idei –, așa cum procedez acum, cu scuza că o fac doar ca să descriu contextul ideologic și emoțional care m-a făcut să scriu cartea de față așa cum am scris-o. Dar, repet, îmi iubesc patria și națiunea la fel de mult ca Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor sau profesorul Ioan-Aurel Pop, să zicem, și desfid pe oricine mi-ar nega bunele intenții în această privință; poate să mă pună cine vrea și la poligraf.

Cred însă că lucrul cel mai important în această privință este ce faci efectiv pentru țara ta, și nu ce spui sau chiar ce simți în forul tău interior. Și Hitler, Horthy sau Antonescu și-au iubit țara și poporul lor, sînt convins, ca nimeni alții. Au spus-o tuturor și au oferit un model exemplar în acest sens. Au și făcut multe. Și cu ce folos, în primul rînd pentru ai lor, ca să nu mai vorbesc de alții?

Prima atitudine evocată, a celor care își iubesc țara, dar tac ceva mai des în această privință (compensînd însă prin alte calități), poate fi numită, dacă ținem neapărat să îi dăm un nume, patriotism. Celeilalte atitudini, promovată de cei care vorbesc mult despre patrie și națiune (de obicei pentru a susține alte interese), dar fac acest lucru în primul rînd ca să se simtă ei bine, ca să explice și să justifice prin intermediul unei credințe ideologice cam tot ce se întîmplă în jurul lor – i se poate spune, în mod convențional, naționalism. Sau putem găsi alte denumiri, nu are rost să intrăm în dezacord pornind de la niște etichete. Important este să nu greșim și să sesizăm diferența în privința conținutului lor.

Naționalismul înseamnă exces, patriotismul presupune măsură. Excesul te va împinge întotdeauna, mai devreme sau mai tîrziu, să intri în conflict cu alții, chiar dacă pretinzi că nu ești xenofob. În schimb, măsura te va face să contextualizezi dragostea pentru ai tăi între limitele adevărului și ale rațiunii, motiv pentru care disputele încăpățînate cu celălalt vor fi evitate, mai ales dacă ambele părți își iubesc patria cu aceeași moderație și înțelepciune. Dacă nu, dacă naționalismul prevalează, așa cum s-a întîmplat frecvent în ultimele două sute de ani, iar astăzi se spune că ar fi iarăși la modă (my country first), atunci tensiunea și conflictele, care pot fi întreținute uneori numai din asemenea motive, sînt garantate.

Ceea ce mă desparte însă de felul în care simțeam în copilărie este că, iubindu-mi la fel de mult țara și națiunea, nu pot să-i iubesc mai puțin și pe alții. Iubind din tot sufletul Bucureștii (sentiment ceva mai rar printre ardeleni), nu pot să nu iubesc la fel de mult Budapesta. Sînt fericit că am două capitale pe care le cunosc în mod intim și în care mă simt atît de bine. Nu sînt deloc fericit, dar înjur cu același năduf politicienii despre care cred că îmi nenorocesc țara, într-o parte sau alta. Nu pot să îi plîng pe morții lor mai puțin decît pe ai noștri, nu pot îi să admir pe eroii sau scriitorii noștri mai mult decît pe ai lor. Mă uit cu emoție la harta rotundă a României Mari, de care s-au bucurat cei doi străbunici ai mei care au fost în 1918 la Alba Iulia, și privesc cu nostalgie harta rotundă a Ungariei Mari, gîndindu-mă la drama care a făcut ca ea să fie redusă la o treime din conturul pe care l-a avut odinioară. Iar după aceea îmi spun: OK, toate astea au trecut, să lăsăm hărțile de altădată în seama iubitorilor de istorie și să vedem ce putem face astăzi pentru ai noștri, fie ei români sau maghiari. Și niciodată nu mi s-a părut că dragostea pentru una dintre patriile mele ar trebui să intre în conflict cu afecțiunea față de cealaltă.

Este un caz tipic de bigamie, s-ar putea spune. Dar dacă în viața de familie nu sînt adeptul acestei formule, nu văd motivul pentru care nu aș avea două sau mai multe patrii. E vorba totuși despre o relație simbolică, eu sînt om, iar ele sînt niște entități de cu totul altă natură! Cît de multe? În principiu, disponibilitatea ar putea să fie totală, îți poți imagina un harem cu 193 de cadîne (sau 194, dacă socotim și Palestina). În practică, depinde cît poți să duci, în cazul de față aceasta însemnînd cît anume cunoști din specificul, istoria și cultura unei părți de lume, pentru ca aceea să îți fie patrie și să te îndrăgostești de ea.

Nu aș numi această atitudine cosmopolitism. Cosmopolitismul, care nu mi se pare nici el un lucru rău, pretinde însă o iubire nediferențiată pentru toată umanitatea. Patriotismul incluziv despre care vorbeam înseamnă să îți iubești patria și nația cam tot așa cum spune și naționalismul sau patriotismul monogam; numai să poți face acest lucru și cu altele. Pentru unii, pare imposibil, pentru alții, e un fel de trădare. Eu nu înțeleg, dimpotrivă, cum poate cineva să iubească o singură țară și o singură națiune, dacă a avut șansa să cunoască mai îndeaproape și altele, cînd toate sînt atît de frumoase și minunate, atît de îndreptățite în aspirațiile pe care le cultivă, atît de capricioase în orgoliile pe care le nutresc. Și merită, deopotrivă, dragostea și înțelegerea noastră, indiferent dacă ne-am născut sau nu între frontierele lor.

(fragment în avanpremieră din volumul omonim, aflat în curs de apariție la Editura Polirom)

Sorin Mitu este istoric, profesor la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.