(Avan)premieră editorială

Un copil și o țară la sfârșitul istoriei

Ceea ce îl făcea pe Stalin cu adevărat special, a continuat Nora să ne lămurească, era faptul că zâmbea cu ochii.

Lea YPI Miercuri, 19 Martie 2024

Nu m-am întrebat niciodată ce înseamnă libertatea până în ziua în care l-am îmbrățișat pe Stalin. De aproape, era mult mai înalt decât mă așteptam. Învățătoarea Nora ne spusese că imperialiștilor și revizioniștilor le place să sublinieze că Stalin era mic de statură. În realitate, nu era atât de scund precum Ludovic al XIV-lea, a cărui înălțime, lucru curios, a spus ea, nu o aduceau niciodată în discuție. În orice caz, a adăugat luându-și o mină serioasă, concentrarea pe aparențe, mai degrabă decât pe ceea ce contează cu adevărat, era o greșeală imperialistă tipică. Stalin era un gigant, iar faptele lui erau de departe mult mai relevante decât fizicul său.

Ceea ce îl făcea pe Stalin cu adevărat special, a continuat Nora să ne lămurească, era faptul că zâmbea cu ochii. Vă vine să credeți? Să zâmbești cu ochii? Asta pentru că mustața prietenoasă care îi împodobea fața îi acoperea buzele și, prin urmare, dacă te uitai doar la gura lui, nu puteai ști niciodată dacă Stalin chiar zâmbea sau făcea altceva. Dar era îndeajuns să arunci o privire la ochii lui — pătrunzători, inteligenți și căprui — și știai imediat. Stalin zâmbea. Unii oameni nu sunt în stare să te privească în ochi. Au, cu siguranță, ceva de ascuns. Stalin se uita drept la tine și, dacă așa îi venea sau dacă te purtai bine, ochii lui îți zâmbeau. Purta întotdeauna o haină modestă și pantofi cafenii simpli și îi plăcea să-și ducă mâna dreaptă la subsuoara stângă, ca și cum și-ar fi ținut inima. Mâna stângă o vâra de cele mai multe ori în buzunar.

— În buzunar? am întrebat noi. Nu e nepoliticos să mergi cu mâna în buzunar? Oamenii mari ne spun mereu să ne scoatem mâinile din buzunar.

— Păi așa și este, a zis Nora. Dar în Uniunea Sovietică e frig. Și oricum, a adăugat, și Napoleon avea mereu mâna în buzunar. Nimeni nu i-a zis vreodată că e nepoliticos.

— Nu în buzunar, am zis eu timid. În jiletcă. Pe vremea lui, ăsta era un semn de educație aleasă.

Învățătoarea Nora m-a ignorat și era pe punctul de a răspunde la o altă întrebare.

— Și era mic de statură, am întrerupt-o eu.

— De unde știi tu?

— Mi-a spus bunica.

— Ce ți-a spus?

— Mi-a spus că Napoleon era mic de statură, dar când profesorul lui Marx, Hangel sau Hegel, nu-mi mai amintesc, l-a văzut, a spus că vezi spiritul lumii încălecat pe un cal.

— Hangel, m-a corectat ea. Hangel avea dreptate. Napoleon a schimbat Europa. A răspândit instituțiile politice ale Iluminismului. A fost unul dintre cei mari. Dar nu la fel de mare ca Stalin. Dacă profesorul lui Marx, Hangel, l-ar fi văzut pe Stalin călare, nu pe cal, firește, dar poate pe un tanc, ar fi zis, de asemenea, că a văzut spiritul lumii. Stalin a fost sursa vitală de inspirație pentru mult mai mulți oameni, pentru milioanele noastre de frați și surori din Africa și Asia, nu doar din Europa.

— Stalin iubea copiii? am întrebat noi.

— Sigur că da.

— Chiar mai mult decât Lenin?

— Cam la fel de mult, dar dușmanii săi au încercat întotdeauna să ascundă lucrul ăsta. L-au făcut pe Stalin să pară mai înspăimântător decât Lenin, pentru că Stalin era mai puternic și mult, mult mai periculos pentru ei. Lenin a schimbat Rusia, dar Stalin a schimbat lumea. De aceea, nu s-a transmis niciodată corect faptul că Stalin iubea copiii la fel de mult ca Lenin.

— Stalin iubea copiii la fel de mult ca unchiul Enver?

Învățătoarea Nora a ezitat.

— Îi iubea mai mult?

— Știți și voi răspunsul la întrebarea asta, a zis ea cu un zâmbet cald.

Se prea poate ca Stalin să fi iubit copiii. Probabil că ei îl iubeau pe Stalin. Ceea ce e sigur, sută la sută sigur, este că niciodată nu l-am iubit mai mult ca în acea după-amiază ploioasă de decembrie, când am luat-o la fugă din port până la mica grădină de lângă Palatul Culturii, transpirată, tremurând toată, cu inima bătându-mi atât de tare, încât credeam c-o să-mi sară din piept. Am alergat cât de repede am putut, mai mult de un kilometru jumate, până am zărit în sfârșit scuarul. Când Stalin a apărut la orizont, am știut că sunt în siguranță. Stătea acolo, solemn ca întotdeauna, cu haina lui modestă, cu pantofii simpli din bronz și cu mâna dreaptă la subsuoară, ca și cum și-ar fi ținut inima. M-am oprit, m-am uitat în jur ca să fiu sigură că nu mă urmărește nimeni și m-am apropiat. Nu mă vedea nimeni stând așa, cu obrazul drept lipit de coapsa lui Stalin și cu mâinile care se străduiau să-i cuprindă genunchii. Am încercat să-mi țin respirația, am închis ochii și am început să număr. Unu. Doi. Trei. Când am ajuns la treizeci și șapte, deja nu mai auzeam câinii care lătrau. Sunetul tunător al pașilor cadențați pe asfalt devenise un ecou distant. Numai sloganurile protestatarilor reverberau din când în când: „Libertate, democrație, libertate, democrație“.

Când m-am simțit în siguranță, i-am dat drumul lui Stalin. M-am așezat pe jos și m-am uitat mai cu atenție. Ultimele picături de ploaie i se uscau pe pantofi și vopseaua de pe haină începuse să se decoloreze. Stalin era exact așa cum îl descrisese învățătoarea Nora: un gigant de bronz, cu mâini și picioare mult mai mari decât mă așteptasem. Lăsându-mi capul pe spate, am ridicat privirea ca să mă asigur că mustața îi acoperea într-adevăr buza de sus și că zâmbea din ochi. Doar că nu zâmbea. Nu era niciun ochi, nicio buză, nici măcar o mustață. Huliganii furaseră capul lui Stalin.

Mi-am acoperit gura ca să-mi înăbuș un țipăt. Stalin, gigantul de bronz cu mustața prietenoasă care stătuse în grădina Palatului Culturii cu mult timp înainte ca eu să mă fi născut, decapitat? Stalin, despre care Hangel ar fi spus că e spiritul lumii călare pe un tanc? De ce? Ce voiau? De ce scandau „Libertate, democrație, libertate, democrație“? Ce însemna asta?

Nu mă gândisem prea mult la libertate. Nici nu era nevoie. Aveam libertate din plin. Eram atât de liberă, încât adesea resimțeam libertatea ca pe o povară și, uneori, cum se întâmpla în ziua aceea, ca pe o amenințare.

Nu intenționasem să ajung la protest. De-abia știam ce-i ăla un protest. Doar cu câteva ore în urmă, stăteam în ploaie lângă poarta școlii, întrebându-mă pe ce drum să o iau spre casă, dacă să cotesc la stânga, la dreapta sau să merg drept înainte. Eram liberă să decid. Fiecare cale ridica diferite probleme și trebuia să cântăresc argumentele pro și contra, să reflectez asupra consecințelor și să iau o decizie pe care știam că s-ar putea să ajung s-o regret.

Cu siguranță, în acea zi îmi regretam deciziile. Am ales liberă pe ce drum s-o iau spre casă și am făcut alegerea greșită. Tocmai îmi încheiasem tura de serviciu la școală după sfârșitul orelor. Făceam cu rândul curățenie în clasă în grupuri de câte patru, dar băieții își găseau adesea scuze și rămâneau doar fetele. Fusesem de serviciu cu prietena mea Elona. Într-o zi obișnuită, Elona și cu mine am fi plecat împreună de la școală după ce făceam curat, ne-am fi oprit în fața bătrânei care stătea pe trotuar la colțul străzii și vindea semințe de floarea-soarelui și am fi întrebat-o: „Putem să gustăm? Aveți sărate sau nesărate? Prăjite sau neprăjite?“ Femeia ar fi deschis pe rând cele trei săculețe pe care le adusese, cel cu semințe prăjite și sărate, prăjite și nesărate, neprăjite și nesărate, și am fi încercat câteva din fiecare. Când găseam ceva mărunțiș prin buzunare, aveam din plin de unde alege.

Pe urmă, am fi cotit la stânga ca să mergem acasă la Elona, spărgând semințe de floarea-soarelui și chinuindu-ne un pic să descuiem ușa cu cheile ruginite prinse de lănțișorul mamei ei, pe care îl purta sub uniforma de școală. Înăuntru, trebuia să alegem de-a ce să ne jucăm. În decembrie, era ușor. În acea perioadă a anului, începeau pregătirile pentru concursul național de imnuri, iar noi inventam propriile noastre cântece și ne prefăceam că urma să apărem la televiziunea națională. Eu scriam versurile, în timp ce Elona le cânta, și uneori o acompaniam la tobe, bătând cu o lingură mare de lemn în fundul oalelor din bucătărie. De ceva vreme, însă, Elonei nu-i mai prea păsa de concursul de imnuri. Îi plăcea mai degrabă să ne jucăm de-a miresele și bebelușii. În loc să batem toba în oalele din bucătărie, prefera să mergem în camera părinților ei, să-și prindă în păr agrafele mamei, să probeze vechea ei rochie de mireasă sau fardurile și să ne prefacem că alăptăm păpușile până se făcea ora prânzului. În acest punct, trebuia să decid dacă continuăm să ne jucăm, așa cum vrea Elona, sau o conving să prăjim niște ouă ori, dacă nu erau ouă, să mâncăm pâine cu ulei sau doar pâine. Dar astea erau alegeri minore.

Adevărata dilemă a ieșit la iveală după cearta pe care Elona și cu mine o avuseserăm în ziua aceea, despre curățenia clasei. Ea insistase că ar trebui să măturăm și să dăm și cu mopul, altfel nu aveam să primim stegulețul pen- tru cele mai bune fete de serviciu ale lunii, la care mama ei ținuse întotdeauna foarte mult. Eu i-am răspuns că, de fiecare dată, măturam în zilele impare ale săptămânii și măturam și spălam pe jos în cele pare și că, întrucât era o zi impară, puteam merge acasă mai devreme și tot am fi primit stegulețul pentru curățenie. Ea a răspuns că nu asta aștepta învățătoarea de la noi și mi-a reamintit ziua când părinții mei au fost chemați la școală pentru că fușerisem curățenia. I-am zis că se înșală; adevăratul motiv fusese echipa de control de luni dimineața, care descoperise că am unghiile netăiate. Ea a zis că nu contează, că în orice caz modul corect de a curăța clasa era să mături și să speli pe jos și, chiar dacă am fi primit stegulețul la sfârșitul lunii, ar fi fost ca și cum am fi trișat. În plus, a mai adăugat, ca și cum nu ar mai fi încăput nicio discuție, ea așa făcea curat acasă, pentru că așa obișnuia să facă și mama ei. I-am spus Elonei că nu poate s-o invoce pe mama ei de fiecare dată când vrea ca totul să iasă ca ea. Am plecat furioasă și, în timp ce stăteam în ploaie lângă poarta școlii, mă întrebam dacă Elona are dreptul să se aștepte ca toată lumea să fie drăguță cu ea chiar și atunci când greșește. Mă întrebam dacă ar fi trebuit să mă prefac că mă dau în vânt după măturat și spălatul pe jos, așa cum mă prefăceam că îmi place să mă joc de-a Miresele și Bebelușii.

(fragment în avanpremieră din volumul Liberă, aflat în curs de apariție în colecția Anansi World Fiction, a Editurii Pandora M, în traducerea Berthei Savu)

Lea Ypi este profesoară de teorie politică la London School of Economics și profesoară de filozofie la Australian National University. Este autoarea mai multor cărți de teorie politică și câștigătoarea multor premii importante în domeniu, cum ar fi British Academy Prize for Excellence in Political Science și Leverhulme Prize for Outstanding Research Achievement.

În 2022, a fost desemnată drept unul dintre cei mai buni zece gânditori din lume de revista britanică „Prospect” și una dintre cele mai importante personalități culturale de „Frankfurter Allgemeine Zeitung”.