Bastionul Theresia din Timișoara, 2.793 de zile de reabilitare. Povești mai puțin știute

Arhitectul Marius Miclăuș explică amploarea, dificultatea și frumusețea reabilitării Bastionului Theresia din Timișoara, apoi ne poartă la 2100 de metri altitudine, unde se află un proiect mic, dar foarte necesar

Pentru un arhitect, există proiecte rapide și proiecte care presupun chiar și ani de muncă. În lumea proiectelor rapide, clădirile se ridică sau se transformă într-un ritm frenetic. De cealaltă parte, însă, există opere șlefuite de ani de trudă, transformate în capodopere ale răbdării și meticulozității, în care fiecare detaliu spune o poveste și are rolul său bine stabilit în întregul ansamblu.

Arhitectul Marius Miclăuș deschide porțile unui proiect care a durat 2.793 de zile și explică amploarea, dificultatea și frumusețea reabilitării Bastionului Theresia din Timișoara, un monument de importanță națională. Apoi, ne poartă la 2100 de metri altitudine, unde se află un proiect pe cît de mic, pe atît de necesar.

„Inițial, Bastionul a avut cam 6800 m² suprafață utilă, iar noi l-am extins. În mansardă am amenajat și în anumite zone care nu erau folosite. Așa am ajuns la mai mult de un hectar. Peste 4000 m² au fost doar spații noi și asta a însemnat că, la un moment dat, pe șantier au fost peste de 200 de muncitori”, ne povestește arhitectul Marius Miclăuș, cel care a coordonat reabilitarea Bastionului Theresia din Timișoara, o aventură întinsă pe o perioadă de aproape opt ani.

Bastionul Theresia este o cetate de tip „Vauban”, iar inginerul și militarul francez care și-a împrumutat numele acestor construcții și-a pus amprenta asupra principiilor arhitecturale de profil timp de aproximativ un secol. Însă ce particularități are o astfel de fortăreață?

„În 1716, turcii au fost scoși din cetate și austriecii au construit acest sistem de apărare în 36 de ani. Am găsit prin studiile istorice faptul că erau în anumite momente și o mie de căruțe care cărau cărămidă din zona actualei granițe cu Serbia și Ungaria și viteza de zidire a fost atît de mare. Asta ca să realizăm viteza cu care au construit ei atunci, cît de tare s-au grăbit ca nu cumva să revină turcii și să spargă, practic, această barieră defensivă a imperiului austriac. Datorită acestui fapt, noi nici n-am avut voie să curățăm partea exterioară sau interioară a zidurilor de cărămidă. În anumite părți, am lăsat cărămida aparentă, n-am avut voie să o curățăm doar cu apă, trebuia amestecat și nisip, tocmai ca să nu aducem un aport de umezeală pereților. Aspecte cumva spectaculoase. Ca să mai dau așa un exemplu, la Bastion s-au folosit două feluri de piatră: o piatră scoasă din Dealul Uroiului, de lîngă Simeria, iar la ancadramentele porților de acces a fost folosită o piatră din zona Croației, o piatră, un calcar care reacționează foarte urît la ciment. În anii ‘70 s-au suprapus niște tencuieli pe bază de ciment peste această piatră și în momentul în care noi am penetrat această pojghiță de ciment, a căzut praful de piatră pe jos. Practic, cimentul ăsta a mîncat din piatră undeva la 4, 5 chiar 6 cm în anumite zone, în toți acești ani. Bastionul a avut o istorie zbuciumată în anii 60, a fost depozit și fabrică de alcool și, înainte de anii ‘70, prin ‘68 - ’69, s-a dorit demolarea lui pentru închiderea inelului de circulație. Istoricii și arhitecții vremii respective au reușit să salveze această structură”, povestește Marius Miclăuș.

Și asta nu este tot. „Ca fapt divers, am avut undeva la 640 m³ de beton sau material scos din structura Bastionului, începînd cu pardoseli și terminînd cu elemente structurale de care nu am mai avut nevoie, pe care nu le-am mai folosit. Sau în mansardă, undeva la peste 350 m³ de umplutură, care practic îngreuna structura”, spune Marius Miclăuș.

În plus, un astfel de proiect nu are menirea de a fi „bătut în cuie”. Din întreaga aventură care a durat atîția ani s-a născut și o carte de 300 de pagini, pentru ca generațiile viitoare să știe cum a fost realizată lucrarea și cum pot interveni ulterior asupra construcției. „Noi nu prea am găsit foarte multe date despre proiectul din anii ‘60 și am zis, uite, dacă peste 30 de ani cineva intervine, măcar să știe ce am făcut noi acolo. Pe de altă parte, acest element legat de intervenția ulterioară a fost important pentru noi. Am folosit în mare parte structuri metalice care pot fi eliminate sau schimbate sau transformate. Adică această reversibilitate a fost o tema constantă pe parcursul celor opt ani de lucru”, ne explică Marius Miclăuș.

El ne povestește, mai departe, că fiecare material pe care îl folosești trebuie să fie prietenos cu substanța istorică. Și mai este un principiu pe care școala italiană de restaurare îl folosește din ce în ce mai intens, care spune că orice intervenție trebuie să fie făcută cu materiale mai slabe decît materialele inițiale, pentru că în momentul în care intervii din nou asupra monumentului sau asupra structurii acestor materiale istorice să nu le distrugi.

Pe lîngă un astfel de proiect de amploare, Marius Miclăuș s-a ocupat și de restaurarea Refugiului Călțun din Munții Făgăraș. „Este, practic, cel mai mic obiect pe care l-am făcut”, povestește arhitectul, care fusese contactat de către cei de la Salvamont Sibiu, care realizaseră, la un moment dat, un proiect pe care nu voia nimeni să-l execute din cauza greutății materialelor care ar fi trebuit să fie folosite și urcate pînă la 2100 de metri altitudine. „Și atunci am făcut acest proiect din lemn, am reușit să-l scoatem la o treime din greutatea inițială și prinderile toate sînt reversibile, adică principiile de restaurare le-am folosit și aici. Am vrut să intervenim cît mai puțin în zona și atunci, practic, acest refugiu poate să fie dat jos și demontat, așa cum a fost montat, fără să lase nicio urmă”, ne povestește Marius Miclăuș.

Unul dintre elementele importante ale acestui proiect este faptul că, știind că acolo bate vîntul din două direcții și adună foarte multă zăpadă, a fost creată posibilitatea de a intra în refugiu și de sus, prin turelă, iar această modalitate chiar a fost folosită pe timpul iernii.

„Am primit mesaje că au reușit să ajungă în interior sau, dacă intri seara și dimineața se schimbă direcția vîntului, îți umple de zăpadă ușa și nu mai pot să ieși. Și ăsta e un principiu pe care l-aș folosi la orice alt refugiu pe care l-aș face, indiferent unde l-aș face”, a adăugat Marius Miclăuș.

Oamenii vor să facă parte din proiectele frumoase, să contribuie la realizarea unor lucruri nu doar deosebite, ci și foarte utile. „S-a întîmplat un lucru extraordinar”, povestește Marius Miclăuș, „care m-a bucurat foarte mult. Pe lîngă studenții mei care au venit voluntari ca să ridicăm refugiul, au fost 42 de voluntari adunați în 24 de ore. Ceea ce, țin să spun, mi-a dat un plus de încredere foarte mare că mai putem face ceva în țara romînească și a fost o bucurie, efectiv”.

În concluzie, aflăm de la Marius Miclăuș, după 2.793 de zile de muncă la un singur proiect, care este sau care ar trebui să fie cea mai mare calitate a unui arhitect: „Cred că cel mai important în profesia noastră este să ai răbdare. În realitate, din punctul meu de vedere, în Romînia nu există o piață de arhitectură, adică nu avem un strat cultural suficient de consistent încît să înțelegem la ce e bun un arhitect pe lîngă casa omului. Asta cred că și pentru că în perioada comunistă nu mai erau arhitecți, erau proiectanți și încă nu s-a sedimentat bine ce poate să facă un arhitect. Da, răbdare și, ca să ai răbdare, cred că trebuie să ai, ca arhitect, o stare continuă de uimire, pentru că altfel nu ai energie să te duci mai departe. Această răbdare e în relație cu timpul, uimirea cred că e în relație cu energia de care ai nevoie ca să ții steagul sus. Și, nu în ultimul rînd, cred că o anumită cultură profesională, care trebuie extinsă foarte mult. Pe lîngă faptul că trebuie să fii bun pe partea tehnică și să poți coordona, să spunem, zonele astea inginerești, de structură sau instalații, ar trebui să cam știi cu ce se mănîncă un buget, pentru că lucrezi cu fonduri ale clienților. Și atunci, cumva, trebuie să fie un bun partener al clientului”.

Material cules din proiectul „Cine ascultă o casă?”, realizat de Cronicari Digitali, susținut de Ordinul Arhitecților din Romînia din Timbrul de Arhitectură

Andrei Stanca, jurnalist platforma Cronicari Digitali